Iubirea, cu reguli şi poveşti
Cărţile de popularizare a relaţiilor dintre sexe se grăbesc cu sfaturi utile, care mai de care. În special pentru femei (cel puţin pe acelea le am eu). Dacă ar fi să sintetizăm, în mare, regulile stau cam aşa: dacă ai ghinionul să fii femeie, nu prea ai voie să faci nimic. Dacă ai şi, iarăşi, ghinionul să ai un caracter voluntar şi intempestiv, să fii genul care „pune ochii“ pe un bărbat şi numai pe respectivul îl vrea, orice-ar fi, atunci chiar că respectarea regulilor în cauză e un coşmar: ideea e că, dacă vrei să cîştigi, adică să te alegi cu un reprezentant al sexului tare pe tavă, trebuie să nu faci nimic, aparent, şi doar să manipulezi lucrurile discret, din vîrful degetelor şi al buzelor.
De pildă, să nu dai niciodată telefon, chiar dacă simţi că-ţi dai duhul dacă nu pui mîna pe aparat. Dacă te sună El, să vorbeşti puţin şi civilizat, nu implicat, după care să fii tu cea care pune capăt conversaţiei, prefăcîndu-te ocupată. „Fă-te că lucrezi!“ este un alt deziderat: ai, n-ai treabă, trebuie să mimezi că ai, să arăţi că eşti o persoană responsabilă, serioasă, independentă, al cărei program nu depinde nicicum de fiţele vreunui mascul. Poţi accepta întîlnirea cu el, în weekend, dacă te sună cel tîrziu miercurea. După miercuri, e exclus: o adevărată impietate… La întîlnire, nu trebuie să ai o conversaţie nici prea sinceră, nci prea profundă: deranjează. O poţi ţine pe un ton vesel, casual, din care să nu reiasă cumva că ai avea probleme, depresii, chiar opinii – altfel, ai putea deveni o eventuală complicaţie ori chiar piatră de moară pentru un viitor partener. Nu iniţiezi tu sexul, Doamne fereşte, şi nicidecum de la prima întîlnire.
E adevărat că regulile enunţate mai sus aparţin variantelor mai soft ale cărţilor pentru femei. Am văzut şi altele, mai hard, de pildă una despre cum să le faci pe plac „băieţilor răi“ – în care reţeta, pe scurt, e următoarea: să-i surprinzi. Să nu fii niciodată la fel. Aici ai voie, se pare, să iei şi iniţiative…
Lecturile astea de manual le-am alternat, dacă tot am studiat (măcar superficial) fenomenul, cu unele să le zicem mai clasice: cu basme. Sînt cîteva poveşti, pe care le-am iubit de cînd eram mică, în care eroinele fac mult pentru eroi. De pildă, în „Povestea porcului“, a lui Creangă. Eroina, prinţesa, greşeşte, ca şi în „Barbă-Albastră“, a lui Perrault, printr-un exces de curiozitate şi de iniţiativă. Dacă încalcă interdicţiile şi îşi depăşeşte teritoriul delimitat de bărbat, nenorocirile se ţin lanţ: Barbă-Albastră o prinde pe soţia lui şi se pregăteşte s-o omoare (noroc cu fraţii care vin s-o salveze); Porcul-prinţ din „Povestea porcului“ o încinge pe biata nevastă gravidă cu un cerc de fier peste mijloc ca să nu-şi poate naşte pruncul (care, de altfel, e şi al lui) pînă nu va pune el mîna lui dreaptă peste mijlocul ei. Doar că el se duce tocmai la Mînăstirea de tămîie, despre care nimeni habar nu are pe unde este, iar ea trebuie să pornească, aşa gravidă, cu cerc cu tot, prin lumea largă, să-l regăsească. Şi aşa trece ea „peste nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare în care foşgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fărmăcători, vidre cu cîte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gîngănii şi jigănii înspăimîntătoare (…)“. Mă rog, ca pînă la urmă să-l găsească, să se spargă cercul şi să rămînă împreună, cu copil cu tot, happy family…
La fel, în „Crăiasa zăpezilor“, a lui Andersen, Gretchen umblă-n lung şi-n lat ca să-l regăsească pe Karl, prietenul ei, şi să-i dezgheţe inima în care intrase un ciob din oglinda cea rea, transformînd-o, astfel, într-un bulgăre de zăpadă. Lacrimile ei rezolvă totul, pătrunzînd pînă la inimă, topind bulgărele de gheaţă şi mistuind ciobul de oglindă.
Personajele de sex feminin din poveştile menţionate nu sînt chiar Penelope: aşteptarea, cel puţin în cazul lor (eventual a telefonului sosit cel tîrziu într-o miercuri), nu ar fi rezolvat mare lucru. Slavă Domnului, regulile nu sînt chiar atotputernice (alte exemple în articole viitoare).
