Oameni ocupați
– reali și simbolici –
În ultimul timp, precum bine se știe, mulți oameni sînt tot mai ocupați, se află într-un du-te vino continuu, pentru lucruri fie mari, fie mărunte, nu contează: contează să fie ocupați, să fie mereu on the run...
Nu contest faptul că majoritatea semenilor noștri se agită astfel pentru a-și cîștiga traiul zilnic. Dar, pe lîngă această sudoare a frunții, destui dintre noi intrăm cu capul înainte și în tot soiul de alte activități aparent facultative, cu un singur scop, în principiu: acela de a ne ocupa și puținul timp liber pe care-l mai avem, și în legătură cu care ne tot plîngem că s-a comprimat...Ne chinuim să ni-l umplem ca să nu simțim golul ăla existențial (despre care unii dintre noi spun că ar exista...), ca să nu ne lăsăm doborîți de vîntul prea entuziast al unei libertăți cu care nu știm ce să facem, și, în sfîrșit, ca să nu rămînem singuri cu (uneori) insuportabilii noi înșine.
Evident, cele de mai sus nu sînt valabile în toate cazurile. Dar, în destule situații, această agitație face ca întîlnirile în carne și oase între prieteni sau apropiați să devină imposibile. E greu să te întîlnești cu cineva pur și simplu de plăcere, la o cafea, pentru că respectiva persoană nu trebuie doar, în ziua aleasă, să corecteze 40 de lucrări, să-și ia copilul de la școală și, eventual, să-l ducă la doctor, să-și viziteze mama în vîrstă, să se ducă să-și facă unghiile și părul și să dea o fugă pînă la supermarket. Ci și să se prezinte la cursul săptămînal de dans, tai chi, tae bo, aikido sau yachting, să-și facă tema pentru cursurile de spaniolă, japoneză, arabă ori la masterul de istoria artei, teologie, sau filozofie. Plus să mai participe, printre picături, la vreo două seminarii de dezvoltare personală, gîndire pozitivă, sau orice altă formă mai mult sau mai puțin instituționalizată de fericire cu orice preț...
Toate cele enumerate în prealabil mi se par, fără îndoială, cît se poate de utile. De altfel, pînă și eu am fost ”angrenată” pentru destul timp (dacă mă gîndesc bine, cred că am făcut vreo 10 ani de masteruri, dacă e să-l pun la socoteală și pe cel la care m-am înscris de mai multe ori, desigur, profund schimbat...). Doar că, în momentul de față, constat că toate aceste activități se pun în calea socializărilor simple, de altădată: face to face, la un suc, o bere, sau o cafea, stînd nealambicat (sau, dimpotrivă, foarte profund...) la taclale cu prietenul ori prietena X.
Aud, de multe ori, cam următoarea explicație: nu contează cît de des ne vedem, prietenia rămîne, dacă e adevărată. Nu mă-ndoiesc de asta, sînt perfect de acord. Doar că tindem, unii dintre noi, să devenim o comunitate de oameni singuri care, desigur, îi au pe ceilalți la modul simbolic, dar nu au timp să-i vadă mai niciodată în realitate. Între timp, stau singuri în casele lor, cu aparatele lor perfecționate, pe care le butonează temeinic, pentru a reactiva tocmai aceste relații simbolice cu diverși oameni reali...
