Nunţi în filme – Relatos Salvajes şi Melancholia

Nunţile sînt, de obicei, subiect de comedii (romantice). În care, e adevărat, înaintea momentului idilic final se mai ţes ceva intrigi, mireasa mai are niscaiva dubii, mirele o ia razna, mai sînt cîteva momente grosiere pe la petrecerea burlacilor… Finalul e îndeobşte fericit, chiar dacă, în unele filme, nunta are loc doar cu unul dintre protagonişti, celuilalt luîndu-i locul un altul (o alta). Căci nu e nunta visul oricărei fete normale (orice-ar însemna asta) şi respectabile? Şi nu orice nuntă, ci una feerică. Cu mult

, presărat peste tot, pe ici, pe colo: pe rochii, pe tort, pe invitaţi. 

Recunosc că şi eu, una, mi-aş fi dorit o astfel de nuntă. Dar pentru că exista pericolul unei nunţi cu dar şi asta era ceea ce uram mai mult, şi pentru că am avut întotdeauna o frică exagerată de ridicol, nu am avut niciodată nunta… vieţii mele. Spun „niciodată“ pentru că, mai întîi, a fost cununia civilă şi, la ani diferenţă, cea religioasă. Nici una dintre ele nu a avut nimic „feeric“ şi nici prea mult

. Sintetizînd, prima a fost emoţionantă, dar înghesuită şi improvizată (în mare parte din cauza mea). Cea de-a doua a fost mai comodă, dar convenţională.

Nici una dintre ele nu a fost, totuşi, ca nunţile din

(Lars Von Trier, 2011) şi

(Damián Szifrón, 2014). Nunta din

, din prima parte a filmului, e preferata mea: modul în care tensiunile şi obstacolele în calea nunţii se acumulează, copleşind-o şi întorcînd-o pe Justine (Kirsten Dunst), e fascinant conturat. De la început, de cînd limuzina uriaşă care îi duce spre castelul „de vis“ unde se desfăşoară ceremonia pe ea şi pe soţul ei, Michael (Alexander Skarsgard), abia încape pe alee, se prefigurează o atmosferă stranie, de inadecvare. Justine se simte tot mai inadecvată în postura ei de mireasă fericită (de altfel, şi zîmbetul aproape întipărit pe faţă la început îi dispare treptat). Toată succesiunea de situaţii converge spre acest lucru: jocurile erotice iresponsabile ale tatălui (John Hurt), negarea ideii de căsnicie în general din partea mamei (Charlotte Rampling), pragmatismul şi lipsa de afectivitate a şefului Justinei (Stellan Skarsgard). Toate corelate cu naivitatea şi lipsa de nuanţe a mirelui, Michael, care ar fi putut fi o salvare pentru Justine, dar nu are forţa să fie. În finalul primei părţi, nunta nu se mai ţine, ba chiar, în partea a doua, atrage după ea sfîrşitul lumii cu totul. 

În

una din poveştile prezentate e cea a unei nunţi ratate. Ratată, dar în cu totul alt fel decît cea din

. În primul rînd, ratată doar ca ceremonie (pentru că, pînă la urmă, nunta are loc). De fapt, respectiva nuntă nu e ratată ca ceremonie, decît la nivelul aparenţelor. E salvată, pentru că sînt rezolvate lucurile nespuse dintre cei doi, chiar dacă într-un mod voit isteric şi grotesc, şi, în acelaşi timp, foarte comic. Reacţia miresei, Romina (Erica Rivas), atunci cînd îşi dă seama că una din invitatele de la nuntă avusese o idilă cu soţul ei, Ariel (Diego Gentile), e fabuloasă: mereu pe muchie de cuţit între tragic şi comic, între rîs şi moarte. Nunta evoluează mai curînd în stil Kusturica, căzînd adesea într-un derizoriu fermecător. În această categorie se încadrează, de pildă, scenele în care mireasa, diafană în rochia ei albă, face dragoste cu un bucătar, alt fel de alb, pe terasa clădirii, sau cea în care aceeaşi mireasă, plină de sînge după ce a „nimerit“ într-un geam împreună cu rivala ei care a declanşat întregul scandal, se duce să taie tortul şi să se pozeze cu suavele domnişoare de onoare. Finalul nunţii, în care mirele se reconciliază cu mireasa, ridicîndu-şi mîinile în sus într-un gest care ar vrea să însemne „Asta e, îmi pare rău, dar n-avem ce face, mergem înainte!“, e perfect. Aproape la fel de definitoriu pentru ceea ce înseamnă o căsnicie într-o viziune mai

asupra acesteia, ca acela de la

(David Fincher, 2014).