Viaţa-n poze de familie
Cînd ai familie şi mai ales copii (şi, desigur, nu doar atunci), nu doar tu îţi trăieşti viaţa, ci şi ea te trăieşte pe tine. E un loc comun, ştiu, dar l-am simţit pe pielea mea, cu ocazia unei aniversări importante – şi mai ales considerabile. Cu ocazia respectivei aniversări am „răsfoit“ albumele de pe computer.
Avem şi albume din celelalte, desigur. Dar, de la un punct încolo (să fie anii 2000?), nu am mai printat fotografiile. Mi s-a părut suficient să le stochez pe computer. Pe computer, evident, sînt foldere şi foldere. În „necuprinsul“ lor se iţeşte, totuşi, un
. Unele evenimente se repetă, sistematic, indiferent de ani. Evident că e vorba de cele ce includ aniversări şi vacanţe, precum şi finaluri de cicluri şcolare.
Crăciun 2000… şi e un folder recurent. Deschizînd şi studiind fiecare fotografie nu poţi să nu observi evoluţia personajelor principale, cît şi „intrările“ şi „ieşirile“ celor secundare. (Asta, desigur, după cîte o porţie zdravănă de plîns, în anumite situaţii – cînd de bucurie, cînd de derizoriul trecerii şi al schimbării necontrolate).
La zile de naştere şi Crăciunuri îţi poţi face o istorie a vieţii. În primul rînd, prin schimbările nu doar de oameni, ci şi de fundal din fotografii, poţi trage concluzia că ai, totuşi, o istorie. Că ai avut o familie şi prieteni, precum şi o viaţă care nu doar că s-a desfăşurat, ci care pare să fi însemnat ceva. Care a însemnat ceva chiar dacă nu ai lăsat în urmă cine ştie ce opere fundamentale, nici nu ai ridicat o casă şi nu ai sădit un pom (deşi toate astea încă mai pot fi făcute în viaţa oricui, să zicem).
Personajele din poze, care stau în faţa aparatului fie cu un tort în faţă, fie cu artificii în mînă, dovedesc că, măcar parţial, nu ai trăit singur. Au fost oameni în jurul tău în evenimentele ciclului vieţii. Care ciclu al vieţii nu e ca-n filmele etnografice, marcat de ceremonii pregnante şi stricte ca formă, precum cel din mediul rural tradiţional. Dar, îşi are ritualurile lui, mai simple-n desfăşurarea lor, să zicem, monotonă.
Din ce se ghiceşte pe fundal, în poze, poţi vedea istoria casei tale, a mobilelor şi a decoraţiunilor acesteia. Prima canapea, cu un imprimeu despre care azi aş spune, cu siguranţă, că e de prost gust, era, cred, de pe la Pipera, unde existau magazine de desfacere pentru mobilă, considerate dacă nu chiar de lux, măcar de calitate. Urmează apoi, odată cu faza sălbatică a capitalismului neaoş, o canapea Elvila, nici ea prea strălucită în privinţa imprimeului, dar parcă cu un alt aer. Ca, după mulţi ani, să fie înlocuită cu o mîndră (acum jerpelită) canapea de piele, de culoarea zisă a oului de raţă, în epoca în care aşa ceva era la mare preţ. Canapea, care, odată cu schimbarea epocilor, coexistă cu una albă, normală, din lemn, plus burete şi pînză – mai aproape de zilele şi gusturile noastre.
Canapelele sînt doar un posibil indicator al timpurilor şi al evoluţiei lor. Există şi altele, poate mai puţin pregnante, precum mocheta, şi apoi lipsa ei, înlocuită fiind cu imitaţia de parchet prezentă şi azi în multe case, geamurile simple cu rame de lemn, devenite, apoi, termopanele clasice, albe, cănile, paharele şi farfuriile cu model, evoluînd, brusc, spre monocolore, şi IKEA…
Toate elementele astea de viaţă cotidiană nu sînt, ştiu, chestiuni esenţiale. Sînt, însă, semne ale existenţei tale mărunte, dar cît se poate de reale, printre semeni. Ale existenţei nu ca personalitate şi individualitate, ci ca om printre alţi oameni, un individ pierdut, dar şi integrat în puhoiul de alţi indivizi asemeni (cel puţin din anumite puncte de vedere) lui.
Cînd vezi lucrurile astea, după un timp, cumva de sus, cînd le survolezi, te bucuri că ai trăit pur şi simplu în rîndul oamenilor. Pînă la urmă, e şi asta o latură a vieţii pe care eu, una, mi-am dorit-o. Te bucuri că, deşi în anumite momente nu ai observat că ai trăit, pentru că te-ai încrîncenat în lupte de moment, cu multe orgolii şi patimi implicate, totuşi ai făcut-o. Şi ceva a rămas în urma ta. Fie (deşi nu-i doar aşa) numai nişte imagini.
