Anul 1986

Anul ăsta, nu știu cum s-a întîmplat, dar se împlinesc foarte multe. Printre altele, 30 de ani din 1986. Pentru că, în ce mă privește, anul 1986 a fost unul important, de cotitură, să zicem.

Uitîndu-mă, astăzi, din cînd în cînd, la filmele anilor ’80, mai că nu-mi vine să cred cum arăta lumea atunci: în special, coafurile prea perfecte, prea aranjate mă fac să rîd, dar și taioarele doamnelor, prea corecte. După ce mă uit mai bine, însă, constat un lucru: că și eu sînt (am fost?) un om al anilor ’80. Desigur, un adolescent (căci, altfel, tind să mă consider mai curînd unul al anilor ’90).

În anul de grație 1986 îmi petreceam, aparent destul de tihnit, ultimul an de liceu la Școala Centrală de azi, pe atunci „Zoia Kosmodemianskaia“ – un soi de pension comunist, în care eram incredibil de multe fete, cu doar cinci băieți în clasă. Într-o atmosferă, deci, nu prea sănătoasă, mă pregăteam pentru foarte dificilul examen la facultate.

Foarte dificil pentru că făceam parte din generația decrețeilor, mulți întotdeauna, cu clase pînă pe la M în școala generală. O generație care, mereu, s-a văzut nevoită să fie competitivă, avea sau n-avea chef. Cum se măsura competitivitatea pe vremea aceea? Memorizînd și iar memorizînd, printre altele. Țin minte că, în clasa a VIII-a, înainte de examenul care pe atunci se numea treapta I, dacă erau puși să-și citească tema la română doi colegi, se întîmpla să fie fix același lucru – fiindcă circulau aceleași comentarii, care se învățau pe dinafară.

La fel, la intrarea la facultate, la Engleză, unde, pe vremea aia, era o concurență foarte mare, comentariile, în multe cazuri, tot pe de rost se învățau: țin minte cum m-am suprapus, din întîmplare, cu o colegă la meditație și am auzit-o debitînd pe dinafară, ca un automat, un comentariu de vreo șapte pagini. Căci meditațiile erau, de fapt, sistemul nostru de învățămînt alternativ și privat, de unde învățam mai mult și mai aplicat decît în cel oficial.

În clasa a XII-a, cel puțin, mersul la școală era un divertisment: băieții (cîți erau) jucau fotbal în curtea școlii, iar fetele – badminton, în timp ce fredonau din Beatles. Eram un fel de hippies întîrziați, care se bucurau de rămășițe flower-power. Iar la școală ne descurcam cum puteam, nu întotdeauna cu cele mai cinstite metode: pe scurt, și cu rușine, pot spune că și copiam. Exista moda fițuicilor specializate, mici și ca niște armonici, pentru cine avea timp și chef să le facă. Sau se putea copia, pur și simplu, cu cartea pe bancă, protejată de spatele atotputernic al colegei din față.

Totul era să treci clasa, să nu rămîi corijent la ceva, ca să-ți poți da examenele. Examenele la facultate erau chiar „pe bune“: dacă nu reușeai, ajungeai – spaima tuturor – în „producție“. Adică trebuia să te angajezi undeva, în plin comunism, pierzînd protecția studenției. Ar fi fost ca și cum ai fi trecut „pragul“ spre lumea reală din acea perioadă, care, pînă atunci, era doar o amenințare tacită, cu care aveau de-a face doar părinții.

Anul 1986 a fost plin de latină. Colaborarea mea cu Mia Morogan, profesoara ideală, aș putea spune (și impecabilă profesional, și fermecătoare), care m-a ajutat să văd latina așa cum nici elevii, nici părinții, nici unii profesori de azi nu vor să o mai vadă: logică, fascinantă, ordonatoare, dar și distractivă – obișnuiam să compun diverse propoziții în latină, uzuale și, sper, nostime ca să învăț cazurile și timpurile.

Dar și de revelații. Sau, mai bine-zis, de una naiv-religioasă, cît mă ducea pe mine mintea pe vremea aceea. A fost anul în care am aflat nu doar că se moare, ci și că se poate scăpa cu viață, fără să ai nici un merit. Anul cu deja „celebrul“ meu accident de autobuz, în care m-a călcat autobuzul, dar nu m-a călcat, de fapt, și am scăpat întreagă – alunecasem pe gheață, autobuzul a frînat, dar n-a putut, totuși, să oprească la timp și eu am nimerit fix în spațiul dintre roți, printr-un miracol. Adevărat miracol, care m-a făcut nu doar să văd cum, într-o clipă, poți să nu mai fii, ci și cum, în aceeași clipă, cu ajutorul lui Dumnezeu, poți să fii la loc.

În același an am aflat, de altfel, cum e cît pe-aci nu doar ca tu să nu mai fii, ci ca întreaga lume să nu mai fie, așa, deodată. S-a produs accidentul nuclear de la Cernobîl, și pe lîngă faptul că ni s-a dat iod, care ne-a ars la stomac, am fost instruiți, la școală și acasă, în privința unui set de reguli de Apocalipsă, care frizau absurdul: să ne acoperim bine cînd ieșim afară (ca atare, la petrecerea unei prietene, care a picat de Paști, cred că pe la începutul lui mai, m-am dus camuflată ca-n filmele de spionaj, cu un balonzaid alb, o basma, ochelari și adidași cu talpă groasă); să ne ștergem bine pantofii pe tălpi cînd venim acasa, ba chiar și pisicile pe lăbuțe (atunci aveam două) cînd se întorc din peregrinări.

Spre sfîrșitul acelui an, m-am și îndrăgostit, real (pînă atunci fusesem îndrăgostită, imaginar și fără speranță, de un coleg) de cineva cu care aveam să trăiesc prima mea poveste esențială.

În ce mă privește, 1986 a fost un an care merită aniversat.