Drăgălăşenie şi gîndire pozitivă
Există o amabilitate complezentă de care dăm dovadă, mai în fiecare zi, în relaţiile aşa-zise normale. Medii. Pe care trebuie să le „prestăm“, dar care nu contează foarte mult.
Nu spun, nicicum, că îi urîm pe oamenii cu care ne intersectăm aleatoriu, cu care avem de împărţit doar treburi şi nu chestiuni „de suflet“, esenţiale. Nu. „Ura“ e, oricum, un sentiment mult prea puternic pentru relaţii de servicii şi afaceri. Unii ar spune că termenul adecvat e „indiferenţa“. În ce mă priveşte, chiar cu persoanele cu care colaborez sau cu cei de la care cumpăr lucruri ori care mă ajută cu anumite treburi practice, prefer să am o relaţie de curtoazie şi de afectivitate limitată: pe scurt, n-aş vorbi orice cu ei, nu aş aborda cine ştie ce profunzime a unui subiect important, dar pot stabili, cu ei, o serie de subiecte de discuţie pe care le consider potrivite şi care mă implică, real, pînă la o limită de mine impusă. Se poate să nu fii ipocrit, nici în relaţiile de cerc 2 sau 3, şi nici indiferent: poţi fi, pur şi simplu, selectiv.
Problemele, apar, însă, cu ceea ce numesc cercul 1, 1 şi jumătate, cel al prietenilor. Atunci cînd eşti într-un moment dificil, care transcende normalul şi rutina din comunicarea plăcută, afectivă, pe care o ai de obicei cu ei. Stilul glumeţ, aparent optimist, şi în acelaşi timp de potenţială şi medie întrajutorare, cam piere cînd ai o problemă reală. Eu, una, am încercat să-l practic şi în asemenea situaţii: cînd mama mea era la spital şi era rău, am încercat să împărtăşesc apropiaţilor informaţiile despre ea, care nu aveau, de fapt, nici un conţinut optimist, pe acelaşi ton lejer. Spuneam, cu o mină aparent calmă, nişte enormităţi, din păcate reale, despre probleme de sănătate foarte grave.
Rezultatele, din partea persoanelor apropiate, au fost care mai de care: unii au dat bir cu fugiţii pe durata întregii perioade fierbinţi; alţii au încercat să spună ceva pe linia unei normalităţi care era ca nuca-n perete în respectiva situaţie; o altă categorie s-a străduit să rostească ceva cît de cît adecvat; în sfîrşit, au existat unii oameni, nu extrem de numeroşi, care au înţeles situaţia şi au fost alături de mine de-a dreptul.
Acum, situaţia în care mă aflu nu are legătură cu precedenta. Nu e vorba de nici o boală ori dispariţie ce îi poate urma. E o situaţie legată de plecarea cuiva apropiat într-un loc bun, dar îndepărtat (de pe lumea asta, însă), unde se va ocupa de ceva care-i face plăcere. Doar că plecarea cuiva apropiat, a unui copil, e, întotdeauna, dificilă pentru o mamă, chiar dacă acesta nu pleacă la război, ci la studii. Iar oamenii din jur, cei mai mulţi dintre ei, dacă n-au avut sau n-au copii în această postură, văd numai partea plină a paharului.
Recunosc că am făcut parte, întotdeauna, dintre cei care văd mai curînd partea goală. Acum, însă, în această controversată situaţie, văd, cît se poate de clar, şi partea plină. Doar că sentimentele şi instinctele mele nu ţin cont de realităţi din astea efemere, precum cea a paharului. În nebunia lor, ele îşi ţes propriul fir, ce atrage după el disperări şi angoase.
În asemenea situaţii, nu vrei ca ceilalţi să arate compasiune. Compasiunea poate atîrna, şi ea, ca o piatră de moară. Ceea ce aş vrea eu este să nu mi se mai servească şabloane. Să nu aud de gîndire pozitivă. Să nu fiu sfătuită să caut site-uri pe Internet care să mă înveţe cum să fiu zen. Să nu mi se dea sfaturi atunci cînd nu le cer. Să nu se discute cu mine pe un subiect pe care nu am chef să-l abordez. Eventual, doar, într-un mod discret, să mi se arate că sînt înţeleasă şi apoi să fiu lăsată în pace.
Cred şi sper că există un mod complezent discret, în situaţii de-astea ambigue, care par atît de pozitive, încît rişti să nu vezi drama din ele, mai ales dacă ţi-e mai comod aşa. Sper să fiu şi eu în stare să înţeleg lucrurile astea, să fiu alături de cei aflaţi în situaţii asemănătoare, pe muchie de cuţit, într-un mod complezent neintruziv şi deloc omniscient. Să-mi simtă afecţiunea fără să-mi audă părerile.
