În vizuină
Odată cu vremea rea, avem tendinţa să ne izolăm şi să ne îngropăm în interioare, să ne apărăm, semiconştient, de intemperiile dinăuntru şi dinafară într-un loc călduţ, protejat, strălucitor. Să ne adunăm în faţa căminului (fie că acesta e un calorifer electric, un televizor sau un computer, în orice caz, ceva luminos în centrul a altceva) şi să ne bucurăm de aşa-zisa lui strălucire.
E lucru ştiut că puştilor le place să se ascundă pe sub tot soiul de corturi, gata cumpărate ori improvizate din diverse pături sau cearşafuri, sub care stau mai confortabil decît în casă, aşa, pur şi simplu descoperiţi. Acolo, în semiîntunericul de sub cearşaf, lucrurile par mai misterioase şi mai ferite de posibili ochi scrutători. Nu că ar fi în mod real ceva de ascuns…
De altfel, am o prietenă, de o vîrstă respectabilă, care şi-a transformat patul într-un cort în care, practic, locuieşte: mănîncă, doarme, ascultă radio, rezolvă integrame. Şi pare a fi foarte fericită în patul ei.
Nici eu nu sînt departe de felul ei de a trăi. Doar că ideea de pat protejat, în ce mă priveşte, e ceva mai largă. Se extinde de la patul propriu-zis la tot ce-i în jurul lui, la întreaga cameră. Care devine un imens cort, în care obiectele dragi şi neapărat necesare (tot mai multe) sînt aşezate cît mai aproape de tine, în teancuri protectoare. Tot mai multe lucruri trebuie să fie la îndemînă, tot mai multe cărţi care vor fi citite „imediat“, nenumărate carioci, pixuri ori creioane (pentru idei memorabile ce trebuie urgent notate ori subliniate), infinite obiecte mici, kitsch, dar cu valoare afectivă (îngeraşi, pisicuţe, inimioare etc.) e musai să fie îngrămădite prin preajmă, ca să dea o faţă mai umană lumii, altfel, cenuşii. Ca să nu mai vorbim de carnete şi caiete, fiecare dedicate unui alt fel de notaţii (analitice, amoroase, informative, literare), căni, desene, poze de familie.
Ideea e de un soi de cerc afectiv, un cerc de foc, unul magic, care să te apere de intruziunea exteriorului. Exterior care, în asemenea momente, rămîne doar un tablou încadrat în rama ferestrei.
În vizuinile lor, desigur, animalele îşi depozitează chestii utilitare, provizii. Poate cel mult îşi mai aduc crengi ori frunze ca să-şi amenajeze culcuşuri. Noi, oamenii, în bîrlogurile noastre, pe lîngă borcanele cu zacuscă, murături şi gemuri pe care ni le stivuim, vrem să fim asiguraţi şi psihologic, şi afectiv: să ne reducem riscurile şi să ne simţim iubiţi – avem, n-avem de cine. Dacă nu prea avem, suplinim prin aglomerări. Aglomerări sufocante, dar şi mîngîietoare, care nu ne lasă să vedem dincolo de vîrful vrafului de cărţi (fie ele de amoruri, de sfaturi sau de teorii literare) mai mult de cîţiva nori, un mănunchi de frunze şi o seamă de păsări zburătăcind zgribulite.
Ne construim, astfel, un clopot de sticlă sub care mai putem să ne tragem, măcar uneori, sufletul. Cînd afară plouă, depresiv, şi cînd lumea din jur îşi arată, sistematic, impasibila indiferenţă, unii dintre noi tindem să ne construim vizuini subetajate: ne ascundem în cutii din alte cutii, tot mai mici şi mai afunde. În întunericul capitonat, nu prea mai vedem ce se întîmplă, dar ne e un fel de cald şi bine, un cald şi bine finit, limitat, circumscris. Circumscris temerilor, îndoielilor şi frustrărilor noastre, precum şi rănilor pe care trebuie, periodic, să ni le lingem.
Poate exista şi o parte bună: dacă simţim că excesiva protecţie de bîrlog ne sufocă, odată ce ţîşnim de sub cuverturi, pături, plăpumi, corturi şi din cutii, ne recîştigăm puterile lumeşti şi dăm piept mai dihai decît înainte cu exteriorul, ca după o binevenită şi temporară hibernare. După care ne permitem s-o luăm de la început, într-un ciclu personal al alternanţelor izolare-aruncare. Durata etapelor avem voie să ne-o stabilim singuri. Şi dacă, odată ieşiţi din nou în lume, mai emanăm încă, vag, un oarecare iz de naftalină şi mai lăsăm încă o dîră de praf în urma noastră, învăţăm să ne facem că nu le vedem. Şi că nu le observă nici alţii.
