Pasiune pură

Romanul Lenei Andersson,

(Humanitas, 2015, traducere de Liliana Donose Samuelsson), distins cu premiul August, e fascinant şi înspăimîntător în acelaşi timp. Povestea de dragoste dintre ziarista Ester Nilsson şi artistul plastic Hugo Rask ne oferă, în variante extreme, perspectiva feminină şi cea masculină asupra unei relaţii – cu diferenţele evidente dintre ele. 

Tonul pe care autoarea îl adoptă pentru a expune şi analiza faptele, gîndurile şi sentimentele lui Ester Nilsson este unul direct, tăios, de-a dreptul şfichiuitor. Întreaga paletă a celor enumerate mai sus e prezentată tranşant, fiecare întîmplare căpătînd, mai ales spre a doua parte a romanului, cîte două tronsoane: nimic nu e ceea ce pare a fi şi fiecare fapt are aproape întotdeauna şi un revers, o umbră, e reinterpretabil. 

Ester Nilsson, „poetă, eseistă, în vîrstă de treizeci şi unu de ani, cu opt broşuri concise la activ“, este o intelectuală cu păreri fixe asupra existenţei: „realitatea i se înfăţişa lui Ester ca o copie devastator de exactă a imaginii plămădite de propria conştiinţă, drept care trăia cu ambiţia că lumea e conformă vederilor ei“. Pentru Ester, „a fi subiectiv însemna să fii obiectiv, şi a fi obiectiv însemna să fi subiectiv.“

Ester a trăit, timp de 13 ani, în aproape perfectă concordanţă cu propriile-i concepţii. Şi totuşi: „(…) omul poate simţi lipsa cuiva pe care nu l-a întîlnit decît în fantezie“. Acel cineva era Hugo Rask, un artist plastic care „lucra cu imagini cinetice şi text, într-o combinaţie considerată magnifică, ieşită din comun“ şi „era apreciat pentru patosul lui moral, total opus superficialităţii contemporane“. Ester se îndrăgosteşte nebuneşte de Hugo Rask şi pentru că „tot ce discutau ei doi (

Hugo şi Dragan Dragovic, prietenul acestuia) avea de-a face cu lumea întreagă şi cu eternitatea. Lucrurile mărunte şi cele de zi cu zi nu-i preocupau“. 

Din momentul în care îl cunoaşte pe Hugo, viaţa lui Ester se topeşte în pasiunea pentru el: „Pasiunea o devora pe dinăuntru. Toţi cilindrii motoarelor cu ardere internă intraseră în funcţiune“. Ester îşi pune ordine în viaţă, în stilul ei caracteristic, pentru a-i face loc lui Hugo: scapă de elementele neesenţiale, precum partenerul ei de viaţă din acel moment. Şi, de atunci încolo, existenţa i se învîrte în jurul lui Hugo. 

Auspiciile nu s-au arătat atît de favorabile, de la început: „Hugo nu urmărea niciodată pînă la sfîrşit ce zicea Ester. Ester urmărea întotdeauna ce spunea Hugo. Pe nici unul nu-l interesa cu adevărat Ester, dar pe amîndoi îi interesa el“. Şi totuşi, Ester şi Hugo au mers înainte cu relaţia: „Ester se gîndea că, dacă poţi duce o conversaţie de la ora 13 pînă la ora 22, n-ai de ce să-ţi faci griji. În concluzie, viitorul era luminos“. 

Timpul trecea şi conversaţiile continuau. Şi totuşi, nimic altceva nu se întîmpla: „Băteau pasul pe loc, deşi era foarte limpede care era direcţia“. Ester avea, mereu, nevoie de mişcare şi direcţie. Nu-i ajungea

ul, nu-i ajungea să lase lucrurile să meargă: „Îi era lehamite de plictiseală, întotdeauna îi fusese urît plictisul. Prefera să se chinuie decît să se plictisească“. 

Ester înaintează în relaţie pe aceeaşi direcţie proprie, cînd imaginară, cînd reală. Ea vrea mereu să aşeze lucrurile pe făgaşul din mintea ei: „Ester nu era fericită, deşi îşi uniseră trupurile. Nu i se părea că el fusese clar. Se frămînta, nu ştia ce va urma“. 

„Ce va urma“, în

-ul lui Ester, era foarte important. Totul trebuia judecat în termeni de secvenţialitate şi responsabilitate: „El îşi asumase o răspundere intrînd în trupul ei, ceea ce însemna promisiunea unui lucru care trebuia împlinit. În consecinţă, ea avea drepturi…“. Ester gîndea în termeni de onoare şi datorie. Hugo – în cei de libertate. 

Ciocnirea dintre cele două direcţii ucide speranţa, cea care mai ţinea trează relaţia pentru Ester. Iar realitatea aduce cu sine certitudinea. Certitudinea sfîrşitului, a suferinţei şi a unui alt fel de puritate: „Suferinţa se va intensifica şi se va concentra în următoarele zile, dar acum era mai pură, mai puţin neclară. Nu mai rămînea nimic de înţeles“.