Cînd străbaţi puţin lumea, pe nepregătite
Cînd pleci în cealaltă parte a lumii, teoretic ar trebui să fii foarte pregătit. Mai ales cînd urmează să străbați oceanul și să ajungi în cealaltă emisferă, eventual pe urmele unuia dintre eroii copilăriei tale, căpitanul Lupan din Toate pînzele sus!. Numai că, în realitate, nu se întîmplă deloc așa. Tocmai cînd ai de făcut o călătorie importantă, toți spiridușii lumii conspiră, pe linia lor obositor-malițioasă, să-ți pună bețe-n roate și să te trimită după diverse salate din grădinile diverșilor urși, doar-doar nu vei pleca la timp, cum trebuie, sau deloc.
S-a nimerit să trebuiască să plec la Buenos Aires. Cu vreo lună înainte să plec, de cîte ori luam hotărîrea să mă pregătesc pentru marea călătorie, ceva apărea și mi-o lua înainte. Așa că, atunci cînd a venit marele moment al marii călătorii, pur și simplu m-am urcat în avion ca-ntr-un autobuz. N-am avut nici măcar suficient timp să-mi trăiesc, pe îndelete, tradiționala frică de zbor. M-am urcat în avion și m-am trezit la Londra, pe Heathrow, fără să știu că nimeream acolo chiar în preajma deciziei istorice a statului britanic. Eu nu am văzut, pe Heathrow, decît un imens urs de la Harrods, frumos îmbrăcat în verde, cu un preț indecent de mare, și un apus de soare năucitor. Pe cerul pe care urma să-l străbat, ca explorator neavenit, spre America de Sud.
Îmbarcarea în cel de-al doilea avion, cel imens, a spulberat complet orice frică. Puhoiul de oameni îmi amintea clar de o rată locală, de trenul Bran-Zărnești, supraetajat, în care pasagerii călătoreau dînd cîte o bancnotă de 10 lei (comuniști, de atunci) nașului. Viermuiala și familiaritatea cu atîta omenet mi-au dat o senzație de confort. Augmentată de filmele medii, în general, și de vinul îndestulător. Printre fílmele proaste din dotare am nimerit chiar unul foarte bun: Joy (David O. Russel, 2015, cu Jennifer Lawrence). Joy, personajul, mi-a devenit chiar un soi de ideal în viață. Apoi am văzut un alt film care m-a distrat copios și mi-a întărit self esteem-ul: Pride and Prejudice with Zombies (Mîndrie și prejudecată și zombie, Burr Steers, 2016), în care Elizabeth Bennet și surorile sale nu doar alergau după bărbați, ci se și luptau în stil ninja cu zombii care tindeau să le invadeze lumea.
Sosiți în Buenos Aires, fără turbulențe, am fost atît de bucuroși încît să ne lăsăm incluși în categoria patetică (în sensul preluat din engleză al cuvîntului) a celor care se lasă păcăliți de un oraș nou. Ne-am dat, ca fraierii, pe mîna unei firme de taxi care ne-a luat cu cel puțin o treime mai mult decît ar fi costat, de fapt, drumul. Drumul de la aeroport la hotel mi-a dat o senzație de déjà-vu, de familiar: ceva din orașul din cealaltă parte a lumii aducea cu orașul meu și cu amestecul lui înduioșător, nu lipsit de istorie, cultură și frumusețe, laolaltă cu haos și derizoriu într-o variantă de Europă. Cumva, la Buenos Aires, am avut senzația întoarcerii în timp. Unele lucruri mi-au amintit de România anilor ’90. De pildă, aventura schimbării banilor, într-un loc în care casele de schimb sînt foarte rare, dar în anumite zone sînt changer-i la fiecare ghiveci de flori. Care strigă ca-ntr-o litanie pentru inițiați: Cambio, cambio, cambio… De asemenea, vînzătorii ambulanți care intră după tine, practic, oriunde, ca să-ți vîndă ciorapi, șervețele, DVD-uri. Și cerșetorii de toate felurile, homeless-i sau nu, destul de insistenți. Dar asta e doar o latură, descifrabilă la o primă privire. Sînt și multe altele cărora nu le-am dat încă de capăt. Orașul e un furnicar fascinant și năucitor în care coexistă, mi se pare, timpuri și locuri. Atît în modul de viață al locuitorilor, cît și în arhitectura eclectică, cu multe influențe europene, dar și cu contribuții locale. Există cafenele mici în care domni spre vîrsta a treia, eleganți în cămășile, cravatele, puloverele cu en-coeur și sacourile lor, stau singuri la mese, beau, mănîncă și citesc ziarul, slavă Domnului, pe hîrtie. Cafenele în care, însă, găsești tot ce vrei și ce nu vrei, în porții uriașe, într-un amestec între clasic și alambicat. E ca și cum epocile s-ar fi succedat aici, dar fără ca aceea nouă să renunțe la cea veche, toate păstrîndu-se în paralel, în diacronie. Pare a fi un consumerism stufos și sălbatic, clădit pe o societate tradițională încă bine înfiptă într-ale ei. În care, de pildă, Papa Francisc, sub formă de bust, e unul dintre suvenirurile locale, precum Mozart ori Klimt la Viena.
În rest, orașul e atît de diferit în ale sale barrios, încît nu încetează niciodată să te surprindă. Poți avea revelații la tot pasul, din La Boca, cu casele ei colorate și poetic-derizorii, pînă la curțile interioare fascinante din San Telmo, în care, dacă urci pe scările înguste, vezi cerul și oamenii vesel așezați la treburile lor, printre copaci incredibili. Oameni care par să facă lucrurile cu pasiune, așa cum ne-a explicat ghida turului în care ne-am înscris. Dar despre asta cu proxima ocazie.
Foto: I. Popovici
