Sinaia – ieri, azi şi-ntotdeauna

Cînd eram mică, mai toți colegii mei aveau bunici la țară. Acolo își petreceau o mare parte din vacanțe, acolo aveau tot soiul de aventuri despre care apoi scriau în compunerile „Cum mi‑am petrecut vacanța de vară“.

Eu nu aveam bunici la țară, din simplul motiv că aceștia se aflau în București. „Țara mea“ era Sinaia – în alternanță cu Mangalia –, locurile în care, aproape constant, mă duceam verile cu mama mea. De fapt, nu chiar Sinaia, ci Cumpătu, un cartier mai izolat, mai spre pădure, unde, așa cum am mai scris, pe vremea lui Ceaușescu erau case de creație: un loc plăcut în care veneau scriitori, artiști plastici, compozitori, actori să se odihnească și să creeze. Era o oază, privilegiată, în care puteai nu doar să mănînci bine și ieftin, să găsești cazare civilizată, ci și să cunoști oameni interesanți.

Desigur că, pentru mine, mergînd de mică acolo, toate astea erau de la sine înțelese, le luam ca atare și de-a gata. Ba chiar mă plictisea că mama mea voia să mergem atît de des acolo. Vrînd-nevrînd, Cumpătu a fost, repet, „țara mea“ – locul în care știu aproape fiecare detaliu și fiecare schimbare a lui, din cartierul în sine, de pe drumul spre Sinaia și dintr-o mare parte a orașului.

În Cumpătu era, pe vremuri, cantina, unde se mînca decent și unde existau faimoasele bezele, care au rămas, pînă-n ziua de azi, o legendă. Mai erau cabana, unde te ghiftuiai și mai și (pe vremea aia asta însemnînd multe grătare, mici și cîrnăciori), și Vînătorul, restaurantul partidului (despre care nu știu mare lucru). Precum și clubul, loc de entertainment, unde puteai vedea filme, bea sucuri, juca popice și biliard.

După ’89, cantina a tot fost privatizată, la un moment dat ajunsese La Marmote (deși nu am văzut, încă, nici o marmotă prin zonă), un restaurant onorabil, care, nu se știe de ce, pînă la urmă a dat faliment și a rămas, precum castelul Prințesei adormite din poveste, după ce toți au adormit, într-o paragină încremenită. Cabana a devenit un stabiliment cu circuit închis, iar Vînătorul – o casă părăsită, în care se mai joacă puradeii locali din cînd în cînd. Clubul e proprietate privată. E adevărat că peste drum de cantină a  înflorit hotelul Piatra Șoimului, care s-a tot extins și căruia pare că-i merge bine, iar în pădure Hotel Cumpătu – care arată pretențios, are capete de animale împăiate pe pereți și mîncare vînătorească, dar și el pare destul de prosper. În rest, mai există un magazin minim.

Sinaia, la rîndul ei, s-a tot transformat. Pe vremea casei de creație, acolo erau cele două faimoase hoteluri, Sinaia și Montana, cu la fel de faimoasele lor cofetării, unde puteam mînca, de pildă, prăjitura Krantz. Mai exista librăria tradițională, cum intrai pe bulevardul central pe stînga, unde aveai surpriza să găsești chiar cărți bune. După ’89, a apărut, pe dreapta bulevardului, la începutul lui, cofetăria Marlene, devenită Yo, unde te puteai înfrupta din prăjiturile lor cu zmeură și vanilie, și, apoi, cu ciocolată caldă cu bezea, în stil Moș Crăciun. Mai sus, tot pe dreapta, era magazinul Stand By, amenajat cu gust, și unde găseai haine bune pentru copii și nu numai.

Toate astea, însă, sînt de domeniul trecutului. Au dispărut, rînd pe rînd, din peisaj. A mai rămas doar librăria Flower Power, care a preluat tradiția celei clasice sinaiote, ba chiar a depășit-o, cu cărți serioase și jucării simpatice. Sinaia renovată a devenit însă, brusc, cosmopolită, globalizată. La parterul magazinului universal a apărut un restaurant chinezesc. Care era deschis în noaptea de Înviere. La fel ca și cafeneaua Ramayana, de un roșu lasciv în interior, cu măsuțe de lemn corecte pe afară. Unde, mai nou, se poate ingurgita mîncare indiană.

Înainte de Învierea Domnului, am stat la o asemenea măsuță, bînd Chai Masala și holbîndu-ne la un afiș pe care sta scris „Acadele de pui“. În fața căruia adăsta o mică pisică portocalie.