Sîntem doi în gospodăria noastră, amîndoi la fel de pricepuți în a ne pierde degetele sub lovitura ciocanului și în a nu înțelege mecanismul preparării unui glet. Cuvîntul obărtailer folosit prin zona chiuvetelor ne face să chicotim.
Îmi povestea acum mulţi ani bunică-mea cum la ei, în satul dobrogean plin de ciulini şi de praf, se ridicase din rîndul prostimii unul, Mustafa, parcă. Omul muncise printr-o gospodărie şi alta pînă cînd a prins un job la proaspăta conducere aşezată în Primărie, prin ’46. A doua zi, Mustafa şi-a luat pantofi cu scîrţ.
E îmbrăcat într-o uniformă de pază, din cele apărute în ultimii ani; diverse modele la fel de ridicole, în dorinţa de a impune respect, teamă, ceva. E aproape la fel de caraghios ca moşuleţii firavi care păzesc farmaciile, încălţaţi cu bocanci prea grei şi cu bastoane de cauciuc la brîu, să nu fure careva antinevralgicele sau cutiile de tampoane de pe rafturi.
Mi-am făcut un culcuş cald în pămîntul uscat ca iasca, prăfos, de sub aracii de vie. Îmi imaginez că mă ascund într-o pădure imensă şi mă uit în sus printre frunzele zimţate şi ciorchinii încă verzii unii, rumeiori pe-o parte alţii, spre un cer de august fără de cusur.
Copilul e cu maică-sa în avion şi nu-i pentru prima dată într-o asemenea împrejurare. Îşi pune conştiincios centura de siguranţă, o ajustează de la cataramă, stă corect în scaunul care-i vine cam mare şi îndreaptă ochii către maică-sa. „Vrei tableta?“, îl întreabă femeia pe care o ghicesc educată şi cam snoabă.
Acum cîteva zile era să mă bat cu un dobi… domn în Mega Image. Uite, numai cînd mă gîndesc la întîmplarea asta, mă enervez la loc. O enervare acută, violentă, o stare de scrîşnet, o revărsare de ură cristalină absolut gratuită, de altfel.
Omul are cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Un albastru de o intensitate aproape tragică, aproape de cea pe care o vezi în ochii beţivilor eterni. Un azuriu care unduieşte în iris între prezenţă şi depărtare, cumva. Omul păzeşte nişte bulendre pe o stradă din Constanţa.
Sfînta Maria Mică m-a găsit în tren, într-o bună zi de marţi. Veneam de la Constanţa spre Bucureşti şi căzusem în reveria tipică privind în gol cîmpurile monotone şi arse care alunecau pe geam. Mă gîndeam aşa, plutind în supa călduţă a atmosferei din vagon, cînd un miros zdravăn mă scutură de pe scaun.
Aşa începe balamucul, credeţi-mă. Unul dintre amicii tăi are chef să vă vedeţi la o terasă, undeva. O să fiţi mai mulţi, tu n-ai mai ieşit de cine ştie cînd, mai ai puţin şi putrezeşti acasă, ai făcut o gaură în canapea cu forma fundului tău, ai tocit telecomanda, e timpul să te urneşti.
S-a gîndit la tot. De la locul de îngropăciune pe care-l cumpărase acum cîţiva ani, pînă la cele mai mărunte detalii; ce se cuvine să ai numaidecît la panihidă – tămîia, coliva, vinul şi mîncarea – şi mai apoi hainele noi şi toiagul care o să-i ardă pe piept, şi tăciunii, şi lumînările.
Domnişoara O., care plecase de acasă cu un rucsac de haine în spate şi cu o plantă în ghiveci, s-a gîndit că ăla poate fi cel mai frumos loc din lume. Era felia de viaţă în care vecinii se strîng în faţa scării, animaţi de o familiaritate de clan. Care în maiouri, care fără, femeile în capoate înflorate, în şlapi de plastic.
Mă foiesc uşor pe scaunul pluşat, roşu. Pe scenă se întîmplă chestii incredibil de amuzante şi de inteligente. Un performer îmbrăcat total în negru, subţirel, aproape emaciat, spune ceva care ne face pe toţi să rîdem în hohote. Sala freamătă, se schimbă impresii şoptite, tipul de pe scenă încurajează rumoarea şi agitaţia.
Am vrut să încep textul ăsta cu o frază din cele sigure pe sine, genul de frază din care afli că autorul ştie el mai bine cum e cu un anume lucru sau cu altul. În capul meu, aş fi vrut să sune cam aşa: „Dacă vreţi să cunoaşteţi la prima mînă ţesătura unui oraş, uitaţi-vă la cei care fac cumpărături noaptea, la non-stopuri“.
Vorbeam cu cineva despre o anume carte pe care o citisem cu ceva vreme în urmă. Ţineam bine minte că-mi plăcuse teribil atunci, însă în discuţia de acum cu omul nu-mi mai aminteam nimic, absolut nimic despre ea. În capul meu se căscase un gol, un hău negru în care ţiuia neantul, în care ţîrîia cu ecou un singur greiere.
Am descoperit zilele trecute în sertarele mamei un soi de ciupercă lucioasă de lemn. „Era a mamei“, mi-a zis mama. „Pe ea se puneau ciorapii şi se cîrpeau frumos. O vrei?“ „Da“, i-am zis, dar numai din dragoste pentru bunică-mea. N-am cîrpit în viaţa mea un ciorap.
Cînd aveam norocul să rămîn singură acasă, prin copilărie, sandvişurile zburau primele pe geam, iar pe uşă intrau toţi prietenii mei de pe stradă. Nu ştiu cum naiba funcţiona metabolismul ăla de copil, că nu-mi venea să mănînc mai nimic. Acum, cînd pare că toată mîncarea din lume nu mă poate sătura, îmi pare rău.
Plîng cu gura larg deschisă. Mi se văd clar nişte dinţi noi – ivorii, transparenţi, proaspeţi şi curaţi. De colţul gurii schimonosite în plîns mi s-a prins o firimitură de pîine. Ştiu că e pîine, pentru că în fotografia asta alb-negru ţin strîns în pumn un colţ de pîine. Am trei ani, probabil.
Prima oară îţi marcau ăştia copilăria (vorbim de anii ’80) cu fabula nesărată a lui La Fontaine – ca un pumn în stomac venit pe neaşteptate. Un greiere nesăbuit cîntă toată vara fără să ducă nimic de zacuscă la cămară, ca vecina lui furnica.
Inspir-expir şi mă gîndesc că am ceva de făcut urgent cînd ajung la serviciu. Mi se pare brusc atît de presant că mi se cască un gol în capul pieptului. „Vaidecapulmeu, chestia aia trebuie făcută urgent!“ – mă loveşte brusc spaima lucrului care trebuie neapărat înfăptuit aici şi acum.
Cînd eram mică, mică de vreo 4, 5, 6 ani, voiam să mă fac veterinar. Aş fi luat temperatura unor pisici drăgălaşe şi unor iepuraşi pufoşi punîndu-le termometrul la subsuoară, aş fi auscultat cu stetoscopul căţelandri frumoşi ca pluşurile chinezeşti, prin cabinet ar fi ciripit sticleţi, canari şi grauri cu aripile vindecate.
Chelnerul de la terasă e genul care te inhibă. E tare prezentabil, înalt, brunet, să bată spre 40, aşa. E înfăşurat într-un cocon de bunăvoinţă superioară, are un aer patern în modul în care se apleacă uşor ca să te ghideze în actul complicat al alegerii unui fel de mîncare.
Ăla care o să descopere o metodă mai altfel decît lansările obişnuite de carte la tîrguri sau banalele vernisajele de expoziţii în case de cultură o să fie un om lăudat. O să-i fie greu, tare greu, pentru că genul ăsta de evenimente au deja un tipic, o strategie şi un mod de desfăşurare extrem de bine închegat.
Maică-ta e rasistă, mătuşa, bunică-ta la fel. De unchiu-tu nu mai zic. Sînt aşa pentru că aşa au apucat, e un dat şi nici măcar nu realizează că vorbesc de ţigani care fac şi dreg fiindcă aşa sînt ţiganii de felul lor sau de negrotei care nu ştiu exact ce răutăţi mai fac şi ei, dar sînt în esenţă dubioşi, de arăbeţi puşi la grămadă cu turcaleţii, şi tot aşa.
„Domnule, erau două babe în tramvai… nu se mai auzea nimeni de ele.“ Treaba asta o spune maică-mea, care, tehnic, e şi ea o babă. Drept e că o spunea cu amuzamentul şi cu lejeritatea unui gras care face glume cu graşi, a unui evreu care face glume cu evrei sau a unei babe care rîde de babe.
Grupul organizat de turişti pensionari îşi consumă rentele prin Europa Occidentală şi chiar acum, într-un orăşel medieval perfect conservat unde peste un lăcaş de cult vizigot s-a construit o moschee, iar peste moschee o catedrală.
„Ia uite şi la ornitoloaga asta de balcon, National Geographic din cîmpia de gresie de la bucătărie, Bear Grylls de metrou. Se dă mare specialistă şi-şi imaginează că ea ne tolerează. La cît se bagă în seamă pe aici, pun pariu că ne-a pus deja şi pe Facebook.“
Ajunsese cu un mineralier sub pavilion românesc în portul Santos, în Brazilia, de vreo trei zile şi se plictisise deja doar la gîndul drumului de întoarcere. Aşezat pe Atlantic, portul scotea o limbă imensă printre mai multe canale destul de greu de desluşit pentru cineva care-l vedea pentru prima oară.
Zilele trecute am văzut lume indignată pe net din cauza unui morman de floricele din plastic (cred) cît capul unui copil, vărsate în fîntîna de la Universitate. Era o promoţie pentru al şapte sutelea mall care-şi anunţa deschiderea iminentă în Bucureşti, sau aşa ceva.
Îl văd din semiprofil, dar şi din faţă, în geamul uşilor de metrou. Nu e cu nimic deosebit de restul lumii. E încă destul de tînăr, adică stă încă în echilibru în vîrful graficului de unde pici apoi la categoria „între două vîrste“, cînd nu te mai observă oricum nimeni dacă intri într-o încăpere.
În cartier e linişte şi e zgomot. E liniştea cu fundal de lătrat de cîine care latră nu ştie nici el de ce, zumzet de manele care n-au apucat să fie date mai tare, trăncănit de oale şi zăngănit de farfurii în pregătirea prînzului, cineva face aşchii din lemne să dea drumul la un grătar.
Omul stă descumpănit în mijlocul unui iureş de mame agitate, copii între patru şi opt-nouă ani intraţi într-o transă hiperactivă şi alţi taţi care par a fi mult mai bine adaptaţi situaţiei. În dreapta ţine o pereche de aripi din hîrtie strălucitoare, din cele care se pun pe spate cu două barete prin care treci braţele.
Primul e bătrîna de pe peron, cu nişte coate grăsuţe precum chiflele, care vinde serveţele de hîrtie de un leu. Mai sus, la ieşirea de pe scările rulante, sînt cele două babe care stau faţă în faţă şi vînd – după anotimp – ghiocei, brînduşe, zambile, lalele, crini, irişi şi crizanteme.
„Poezi de argezi“ scrie, în cerneală albastră, cutremurată de o mînă nesigură de şcolar, fix în vîrful paginii de caiet. Îi dau o palmă după ceafă de i se zgîlţîie fălcile. „Ce Argezi, băi, ce Argezi??? Ce-i aia Argezi?“, ţip, plină de conştiinţă profesorală şi umflată de mîndria carenusuportănicioprovocare a surorii mai mari.
De joi, încă, se bucură de ziua de vineri. De regulă, lumea o ia mai uşurel vinerea. Cu ceva excepţii, se mai relaxează şi clienţii, şi şefimea, încep cu toţii să viseze la week-end şi la cum or să spargă cîrciumile încă din seara asta.
Apucă punga subţirică în care sînt nişte mere, punga se rupe, merele se împăştie peste tot. Ia altceva din coş şi nu-i găseşte codul de bare. Se emoţionează şi îi tremură mîinile. Cititorul de coduri nu-l ascultă, trebuie să tasteze manual; o face şovăielnic, cu mare grijă, apasă pe taste ca pe ouă.
Mă simt ca un rahat trist şi nebăgat în seamă. Am intrat în perioada ultim-depresivă în care un scuipat camusian întîmplător al unui străin, ţintit lîngă pantoful meu, mă poate împinge către ştreang. Simt cum capul meu devine lunguieţ, un oval fosforescent, extraterestru. Luminează o lumină bolnavă în camera întunecată.
A fost o Sîmbăta Morţilor tare frumoasă, într-un februarie mohorît, care se deschisese în acea zi cu ceva soare la faţă şi scosese lumea pe la biserică şi pe la cimitir cu cîte o colivioară cleioasă şi dulce, ba poate şi cu nişte pulpiţe rumene de pui, puse la pachet cu ceva murătură, să fie de sufletul morţilor, bogdaproste.
Din cei o sută de potenţiali colonişti care vor fi trimişi pe Marte, The Guardian i-a ales zilele trecute pe cei zece care au şansele cele mai mari să se îmbarce în zborul ăsta fără întoarcere. Pentru cei dintre dumneavoastră care nu au prins ştirea, e vorba despre un proiect de colonizare a planetei Marte în 2024.
În fine, un anunţ interesant de la dispecerat îl face să se oprească din butonat şi să ia o comandă. „Veteranilor“, mormăie în şoaptă şi se întoarce apoi brusc spre mine: „Ajung eu în şapte minute?“. „Dacă nu e dop la pod, ajungeţi“, zic eu, expertă în traseul respectiv.
E clar că mai toate comunicatele venite din Republică sînt lovite de un simţ al istoriei monstruos. Celebrele telegrame ale căpitanului Candiano Popescu, ele singure, fără nici un fel de suflu caragialesc, te fac să te prăpădeşti de rîs.
Phineas Taylor Barnum avea o faţă de filozof. Adică putea foarte bine să fi fost un filozof şi să fi glosat pe categoriile inseparabile ale nimicului şi ale fascinaţiei. Solid, serios, pătruns, cu o mică chelie încununată de un rest de păr bogat şi ondulat, nas puternic, bărbie aşijderea.
„Domnule, e consultant în... ăăă, social media, adică, pe româneşte, reţele sociale.“ Maică-ta sau bunică-ta face ochii mari. Nu înţelege neam ce face totuşi amicul ăsta al tău. Încerci să explici. „Adică face strategii pe prezenţa în online a diferitelor companii – pe Facebook, Twitter, şi gîndeşte modul în care companiile pot interacţiona cu potenţialii clienţi în mediile astea.“ N-ai nimerit-o.
E autodidact şi ştie o grămadă de chestii despre organizarea diverselor armate, despre trupe de comando, despre adevărul Revoluţiei din ’89, despre medicamente naturiste, despre proprietăţile ghimbirului şi atîtea altele. Vede o conspiraţie generală peste tot.
Am mestecat, am sleorpăit şi am ronţăit în aşa fel că, de deasupra noastră, din spaţiu, de auzea în noaptea cosmică un fojgăit ca dintr-o colonie de termite. Am dat drumul la curele şi am trecut prin Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi sfinţii de început de an, ca să ne trezim cu toţii graşi şi deprimaţi.
În arheologia locuinţelor pe care D. le-a cunoscut, primul strat descoperit din săpăturile memoriei a fost o corniţă ţesută, a unui cerb de pe una din carpetele lui mamaie. Carpeta acoperea un perete întreg şi înfăţişa un cerb sobru, care stătea cu cele patru copite în apă şi se uita fix în ochii privitorului.
Dragi doamne şi domni. Am lenevit peste măsură şi am pierdut timp preţios. Am mîncat prostii – KFC, Mec şi şaorme cu de toate, la ore imposibile, m-am îmbuibat şi m-am îngrăşat. Am băut şi am pierdut nopţile. Nu m-am înscris la nici o sală de sport şi nici nu m-am apucat să învăţ germană.
M-am apucat să scriu, la un moment dat, un text şi ceva mi s-a părut imediat în neregulă, de la primele cuvinte ieşite din tastatură. Ceva era total nefamiliar şi străin ochiului meu. Mi-am dat seama că începusem să scriu cu nişte fonturi pe care nu le mai folosisem niciodată pînă acum.
Văd de ceva vreme la televizor o reclamă care mă lasă cu o senzaţie amestecată de foame şi poftă: dintr-un borcan izbucnesc şuvoaie violente de muştar galben care se îngemănează, la mijlocul saltului, cu un snop rumen de cîrnaţi şi mici de-ai noştri, româneşti.
Bănuiesc că o să vă supăraţi mulţi pe mine. Că o să ziceţi că n-am habar de principii de bază ale creşterii şi prosperităţii unui business şi alte argumente economice lipsite de suflet. N-are nimic, textul ăsta rămîne oricum vorbă-n vînt, n-o să mă asculte pe mine nimeni din industria transportului de călători prin aer.
Nu mai ştie în/din cîte crîşme a intrat şi a ieşit. Cum nu ştie de ce şi cînd a ieşit din ultima şi mai ales cum a ajuns acasă. Are pe telefon un milion de mesaje, başca pe mesageria Facebook. Cu un singur ochi de peşte pescuit de o săptămînă, prinde ca prin ceaţă unul dintre ele: „Băi, eşti mai OK? Că în taxi...“
