Personaje nasoale

Dacă stau să mă gîndesc bine, lecturile obligatorii de şcoală ale copilăriei mele au fost cît se poate de mohorîte. Ba… unele chiar cît se poate de tulburătoare pentru mintea şi sufletul unui şcolar de generală.

Prima oară îţi marcau ăştia copilăria (vorbim de anii ’80) cu fabula nesărată a lui La Fontaine – ca un pumn în stomac venit pe neaşteptate. Un greiere nesăbuit cîntă toată vara fără să ducă nimic de zacuscă la cămară, ca vecina lui furnica. Vine iarna, greierele cere ceva de mîncare: „Luat de vînt, tîrît de apă, / Plăpînd ca foaia de ceapă, / Încă de la arătură / N-am mai pus nimic în gură. / Să mă ierţi, de nemîncare / S-a prins burta de spinare. / Uite ce ţi-aş fi cerut, / Niscai boabe de-mprumut… / Pînă pe la Mărţişor… / Vreau să rabd, dar nu să mor“. Suflet negru şi meschin, furnica nu-i dă nimic. Învăţai de copil să pedepseşti pe cineva care nu face ca restul lumii. Învăţai că, dacă munceşti pe rupte, eşti îndreptăţit şi să fii zgîrcit şi fără inimă. Dacă furnica aia se îndura şi îi dădea ceva boabe greierelui, lecţia era mai bună, cred. Învăţa copilul cum e cu generozitatea şi poate intra şi greierele ăla în pămînt de ruşine şi se apuca să mai strîngă de-ale gurii vara următoare. Dar nu. Asta ne-au băgat în cap de mici şi nu mi-e mare mirarea cînd îmi văd colegii de generaţie degrabă săritori să zdrobească acum sub talpa furnicii nemţeşti Merkel pe brunetul greieraş Tsipras. De acolo ni se trage. Din lecţiile copilăriei. Sînt greieri extrem de buni şi responsabili prin literatura universală, noi ne-am ales cu ăsta al lui La Fontaine. Şi cu o furnică posacă. 

Îţi mai sfărîmau sufletul la şcoală cu „Puiul“ lui Brătescu-Voineşti. Prin nişte pilde absolut zguduitoare (de zoolog de la

care se uită detaşat prin aparatul de filmat cum se tîrăşte din calea leului o antilopă cu picioarele frînte), învăţai că o păţeşti groaznic dacă nu asculţi de maică-ta. Sufletul slab al unui copil era scuturat din temelii de povestea asta care a smuls lacrimi amare din multe generaţii de ochi.

După bietul „Pui“, trebuia să citeşti „Fefeleaga“. E ceva îngrozitor şi acolo. Unei femei îi moare bărbatul, îi mor toţi copiii, îi moare speranţa, îi moare viaţa şi la sfîrşit trebuie să-şi vîndă şi credinciosul cal doar piele şi oase, pe albul Bator cu care cărase toată viaţa la piatră grea şi seacă. Şi iar ţi se înnodau lacrimile în bărbie.

Chinul nu se termina în şcoala generală. La liceu o duceai mai departe cu o serie de personaje apucate şi răzbunătoare. Sinucideri, incendii, patologie. Veselul Caragiale cu

lui

şi o răzbunare memorabilă în care doi studenţi vorbesc la un moment dat de o crimă cu cinci victime: „Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Viţiul de concepţie… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza!“ Curat nevroza te lua după o asemenea lectură. Apoi treceai mai departe şi citeai despre o femeie, Vitoria Lipan, pornită pe urmele unei crime odioase, răzbunată la rîndul ei cu multă violenţă. O literatură chinuită. 

Să vă zic ce mi-ar fi plăcut să citesc în copilăria mică. Nu chestia aia sinistră a lui La Fontaine, ci altă poveste, despre un greiere american din Connecticut. Greierele american din Connecticut ajunge la New York cu trenul şi, după multe peripeţii şi necazuri, îşi face o carieră din a ţîrîi greiereşte arii clasice. Îşi ajută astfel stăpînii care l-au adoptat, dar, pînă la urmă, i se face dor de acasă şi pleacă înapoi la ţară. Stăpînii lui se împacă cu gîndul, îl iubesc în continuare şi se gîndesc că poate or să-l viziteze într-o bună zi. Povestirea se numeşte „Greierele din Times Square“ şi e scrisă de un tip, George Selden, în 1960.

Am citit povestea asta pentru copii acum, la maturitate, şi de aici mi-am adus aminte de lecturile de şcoală. Abia acum am putut să rîd cînd mi-am adus aminte de motto-ul la „Puiul“ lui Brătescu-Voineşti? Suna aşa: „Sandi, să asculţi pe mămica“. Că de nu, te părăseşte în lan cu aripa ciuruită de alice. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.