Mîrlanii cu palat
Îmi povestea acum mulţi ani bunică-mea cum la ei, în satul dobrogean plin de ciulini şi de praf, se ridicase din rîndul prostimii unul, Mustafa, parcă. Omul muncise printr-o gospodărie şi alta pînă cînd a prins un job la proaspăta conducere aşezată în Primărie, prin ’46 sau imediat după aceea. A doua zi, Mustafa şi-a luat pantofi cu scîrţ. Se plimba Mustafa prin sat cu pieptul bombat, cu mîinile la spate, scîrţa-scîrţa, îşi mai lustruia pantoful de spatele gambelor, direct pe pantaloni, iar din freza linsă picura briantina lucioasă, încinsă de soarele dobrogean. Pantofii ăia cu scîrţ au fost încununarea vieţii lui Mustafa. Semnul că se îndepărtase de plebe şi intrase în alt cerc. Al puterii.
(Re)citeam zilele trecute cum un domn implicat în afacerile penale ale contractelor cu energie ieftină la Hidroelectrica are castel în Elveţia. Cum ştirile cu mituiţi, şpăgi, contracte dubioase, plagiate, flagrante şi alte nenorociri nu mă mai emoţionează în banalitatea lor, citind că nefericitul ăla are nici mai mult, nici mai puţin decît un castel în Elveţia, am rîs în hohote. Castel cu zeci de camere, iazuri, grădini, ba chiar şi capelă privată. L-am văzut şi pe domn în cîteva fotografii dintr-o perioadă mai fericită a vieţii lui: bine hrănit şi lucios de vesel, sprijinit de un şemineu frumos lucrat în piatră, cu o mînă în care ţine, fireşte, un trabuc. În altele, pe lîngă mîna cu trabucul, mai apare şi ailaltă mînă, îndoită la încheietură de un ceas copleşitor, auriu. Omul are toate accesoriile. Faţă rotofeie, haine vizibil scumpe, atitudine, tot pachetul. Omul e înstărit, o arată, îi place s-o arate, se uită de sus la restul, are castel, ce naiba!
Observ cum evoluează politicienii în timp. Zilele trecute comentam cu prietenii că „uite, măi, în ce hal a slăbit Obama şi în ce hal a îmbătrînit“. O fi făcut bine, o fi făcut rău în mandatele sale, cert e că se vede fizic că omului i-a păsat. La ai noştri e invers. Unii par a fi atît de proşti încît nu îmbătrînesc şi rămîn etern cu moacele alea juvenile pe care le aveau de la început de mandat. Cînd nu te roade nici un gînd, rămîi cu fruntea neridată. Alţii se rotunjesc în aşa hal că nu mai încap în scaunele de la Parlament. Din costume răsar burţi imense. Trei rînduri de cefe scaldă gulerele cămăşilor. Îşi pun dinţi neverosimili, de porţelan prea alb. Capătă un aer de lehamite. Le musteşte autoritatea prin pori. Legiunile de slugi de prin preajmă le confirmă statutul. Cineva a dat de bine, cineva e cineva.
Mai era apoi un director prin Primăria Bucureştiului, trimis şi el în judecată pentru corupţie, care schimba maşinile scumpe cu care mergea la slujbă ca pe ciorapi. Pe măsură ce creştea valoarea şpăgii, creştea şi numărul de cai-putere cu care se afişa lihnitul ăsta. L-a luat lumea la ochi că-i luceau pantofii scumpi ca soarele de pe cer şi nu-l mai încăpeau Armani-urile fluturate printre funcţionarele prăfuite de rangul trei din birourile Primăriei.
Sigur că tîrtanii ajunşi, pentru care deplasarea cu girofarul e măsura întregii putirinţe şi a succesului absolut în viaţă, nu sînt o invenţie românească. Aruncaţi o privire la valurile de chinezi nouveaux riches, la ruşii care şi-au tatuat pe frunte, cu Swarovski, contul din bancă, la vedetele americane din sport care umplu Instagram-ul cu poze în care fac baie literalmente în teancuri de bani, la frumoasele cu chiloţi de aur care au grijă să ştie toată lumea că ele poartă chiloţi de aur. Mîrlănia e la fel de prezentă peste tot.
Totuşi, cine a mai avut un fost premier scos pe targă de Salvare demn ca un lemn, cu fular Burberry găsit la repezeală prin casă la gît ca să ascundă o rană făcută cu pistolul, ca-ntr-o pastişă de piesă de teatru rusesc? Cine? Cine se duce cu girofaruri la bodegă? Se mira lumea deunăzi că primarul Londrei umblă cu metroul, că regii Spaniei merg în blugi pe stradă şi alte asemenea. Păi, şi ei sînt imaginea societăţilor pe care le reprezintă. În aşa fel încît bling-ul, ostentaţia şi girofarurile de la noi zău că mă fac să mă uit mai bine la mine în oglindă.
