Ospitalitate
Omul are cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Un albastru de o intensitate aproape tragică, aproape de cea pe care o vezi în ochii beţivilor eterni. Un azuriu care unduieşte în iris între prezenţă şi depărtare, cumva. Omul păzeşte nişte bulendre pe o stradă din Constanţa.
Strada arată nemaivăzut. Mărginită de-a stînga şi de-a dreapta de clădiri care au fost odată uluitor de frumoase, căzute, mîncate de aerul sărat, de sărăcie şi de nepăsare. În faţa clădirilor, tot de-a stînga şi de-a dreapta, o înşiruire dezolantă de adăposturi făcute din cutii de carton, acoperişuri precare din folie de plastic, sprijinite în beţe, nişte arătări de cuşti în care un om nu ar putea intra decît tîrîş, zdrenţe şi haine puse la uscat. Oale ruginite, pahare de carton, pet-uri zdrobite, încălţăminte scofîlcită în mormane. Priveliştea n-avea cum să nu te lase înmărmurit. Şi aşa am şi rămas, preţ de cîteva minute, pînă m-am decis să intru în vorbă cu domnul gardian cu cei mai albaştri ochi din lume. Cum v-am zis, el, cu încă vreo cinci colegi, par că păzesc ceva pe strada asta dezolantă.
„Nu vă supăraţi“ – îl abordez cu formula universală –, „ce s-a întîmplat aici? Au fost daţi afară oamenii din case, au fost revendicate şi preluate de proprietari?“, întreb eu, încercînd să-mi şi răspund (total nejurnaliceşte) cu prima explicaţie plauzibilă care mi-a venit în minte. Omul e extrem de binevoitor, ochii albaştri îi sclipesc ca un cer sărac portughez: „Nuuuu, domnişoară, se toarnă un film american!“. Pare însufleţit şi mai tare de licărirea bruscă din ochii mei în care citeai – probabil, fără mari probleme, scrisă în neon roz – eleganta remarcă „Ce miştoooo!“ şi continuă vesel: „E ceva care se petrece prin două mii cincizeci şi ceva, după un fel de război după care nu mai rămîne nimic şi d-aia au făcut adăposturile astea“, zice. „Aaaaa, deci e un fiiiilm“, lungesc eu idiot vocalele şi sînt uşurată. „Ce biiineee… Credeam că i-au dat pe oameni afară din case…“ Dintr-una din curţi mă privesc o bătrînă care a ieşit să întindă nişte rufe şi o cohortă de pisici costelive ca foamea.
„Da, da, un film“ – pare mulţumit de conversaţie gardianul, care a fost scos să păzească nişte coşcovituri într-un oraş care arată oricum ca după apocalipsă şi-n care cutiile alea arătau extrem de natural şi la locul lor. „Au văzut strada asta, aşa, cu clădirile astea, le-a plăcut şi au zis că filmează aici…“ Îl vedeam bine pe Brad Pitt cum aleargă urmărit de zombi cu gurile strîmbe într-o civilizaţie post-dezastru. Mă uit iar în sus, în stînga şi-n dreapta. Păi, cam au dreptate. Strada arată oricum ca după bombardament. E şi fix în buricul oraşului, la cîteva secunde de o altă ruină celebră a oraşului – Casa cu Lei îi zice lumea. Într-un capăt al străzii, o scară ruginită urcă în spirală pe pîntecul unei case răpciugoase. Peste acoperişul ei se zăreşte minaretul moscheii Hunchiar. În celălalt capăt al străzii, o clădire monumentală, cu – să tot fie – şase etaje, arată ca o gură de om sărman. Ferestrele sparte alternează cu ferestre înrămate în termopan alb. La etajul unu nu stă nimeni, la doi stă cineva, la trei şi patru hăuleşte vîntul, la cinci iar e cineva, însă acoperişul întregii clădiri aproape că nu mai există.
„Să ştiţi“, zice gardianul cu cei mai frumoşi ochi albaştri, „că m-a întrebat multă lume ce se întîmplă aici. Au venit unii care au crezut că îi aducem aici pe refugiaţi.“ „Refugiaaaaţi?“, zic eu iar foarte tîmp. „Da, zice, dar cum să-i primim noi chiar aşa, domnişoară? Sînt şi ei oameni, cum să stea… nici chiar aşa, în cutii“ – zice omul, dînd roată cu ochii ăia frumoşi peste pustiiciunea din jur. „Ce om drăguţ“, mă gîndesc şi mă mai uit încă o dată în jur. Locatarii clădirilor care stau să cadă par la fel de demni de compasiune. „Îmi dai şi mie cinci lei să-i iau un lapte lu’ ăsta micu’?“, mă trezeşte din gînduri o voce. O fată de 13 ani are în braţe un copil de 2. Fata are şi ea nişte ochi albaştri ca pustiul unui cer de vară dobrogean.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
