Grătarul de iarnă
Văd de ceva vreme la televizor o reclamă care mă lasă cu o senzaţie amestecată de foame şi poftă: dintr-un borcan izbucnesc şuvoaie violente de muştar galben care se îngemănează, la mijlocul saltului, cu un snop rumen de cîrnaţi şi mici de-ai noştri, româneşti. Numele muştarului sună a ceva substanţă industrială, a adeziv de parchet, dar, n-are a face, în cazul meu e capabil să mă facă să ies din casă şi să caut nişte mici.
Neţărmurita mea dragoste pentru tocătura românească nu pare a fi însă atît de puternică într-un singur caz. Acela al făcutului unui grătar afară, iarna. Am participat la cîteva ieşiri din astea şi, din absolut toate, am ieşit mahmură, semidegerată şi mai degrabă flămîndă.
Un grătar iarna presupune că tipii care se ocupă de el de obicei devin parcă mai responsabili, mai întreprinzători, mai iscusiţi în a ciopli cu toporişca toate mărimile de surcele pentru foc. Aţi observat, bănuiesc, că în preajma unui foc şi a unui grătar cu cărnuri, se trezeşte în bărbaţi un soi de machism preistoric care-i face automat mari meşteri în învîrtitul cefelor, cu o mină profesionistă de supravieţuitor în sălbăticie. Legumele folosite ca garnitură rămîn a fi puse pe undeva pe la margini, acolo unde mai rămîne loc, sau de-a dreptul la final, cînd toată carnea e deja gata. De legume şi de salate se ocupă, de regulă, partea femeiască a adunării. Femeile nu au ce căuta lîngă grătar. E foarte bine că fac oale cu ciorbă şi cazane de tocăniţe, dar locul lor nu e în faţa unui grătar. Explicaţia antropologică pare destul de simplă şi-şi are originile în preistoria înfăţişată caricatural de bărboşi în animal-print care-şi aprovizionează familiile din peşteri cu ciozvîrte de mamuţi lînoşi.
Teoretic, toată treaba asta are un cap şi o coadă şi cîteva etape între. Se face, aşadar, jarul din cărbuni de la benzinărie, surcele şi bucăţele de hîrtie ca startere de foc. Lumea e încotoşmănată pe afară şi trage de regulă la nişte ţuici turnate din bidoane de Cola din plastic. Ţuica e lăudată de aducător ca fiind naturală, din prune/mere/caise, şi dă nişte dureri înfiorătoare de cap a doua zi. Lumea bea şi se învîrte în jurul focului care începe să trosnească. Masculul alfa îl mai împunge din cînd în cînd cu un lemn ţinut strîns cu mîini rebegite şi roşii de frig. Între timp, se aduc cărnurile care urmează a fi puse la fript. Fiecare a contribuit cu cîte ceva. S-au strîns mii de mici („las să fie, decît mai puţini...“) şi mormane de fleici, cefe de porc, bucăţi de pui şi cîrnaţi din aceia subţiri, rulaţi ca un colac de sfoară. Lasoul ăsta încolăcit de carne se prinde expert cu nişte ţepuşe lungi de lemn şi aşa se frige. Ca să ştiţi. Tot cărnetul strîns acolo ar hrăni un oraş mic. Carnea se frige într-o ordine anume – bucăţile cu gust pregnant (micii mei, de pildă) sînt lăsate la urmă. Lumea bea, fumează, vorbeşte şi tropăie de frig pe lîngă foc. Se aduc tot felul de recipiente în care e pusă carnea pe măsură ce se face. Ne e foarte foame, dar aşteptăm să se facă tot. Şi bem. Ţuica puturoasă alunecă precum uleiul cel mai fin. Grataragiul e alimentat cu diverse. I se deschid berile, i se aduce pachetul de ţigări. E un rock-star. Nevastă-sa vrea să-i mai aducă o vestă că e frig, dar el e sălbatic, curajos, important şi face de mîncare pentru toată lumea – nu vrea.
Spre final, mai rămîn pe lîngă el, afară, o mînă de fumători. Restul populaţiei s-a retras înăuntru, la căldură. Carnea soseşte semisleită în oale şi ulcele reci. Se mănîncă mai puţin de jumătate din mormanul de cărnet. Se bucură, a doua zi, cîinii din împrejurimi şi cei cărora le place un mic dejun cu mici reîncălziţi (mă număr printre ei). Tipul care s-a ocupat de grătar cade ca un erou la datorie. E privit cu admiraţie, de restul lumii. A doua zi, dincolo de sendvişuri cu ceafă de porc, lumea caută cu ochii tulburi cîte un nurofen. Ţuica aia naturală de casă şi-a făcut treaba. Încă un grătar reuşit!
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
