Pre limbă de moarte
S-a gîndit la tot. De la locul de îngropăciune pe care-l cumpărase acum cîţiva ani, pînă la cele mai mărunte detalii; ce se cuvine să ai numaidecît la panihidă – tămîia, coliva, vinul şi mîncarea – şi mai apoi hainele noi şi toiagul care o să-i ardă pe piept, şi tăciunii, şi lumînările. Avea aşternute prin dulap prosoape şi batiste, ştergare, valuri de pînză albă, dar şi banii puşi cum se cuvine – ăia pentru preot, de împărţit pe drum, de dat la clopotar, la gropari – tot-tot era pregătit ca ea să se poată duce cum se cuvine în faţa Domnului.
De cîţiva ani, de cînd simţise că o apucă sfîrşeala parcă mai repede, că picioarele n-o mai ţin aşa cum o ţineau şi că îi ţiuie urechile, de Doamne fereşte, a apucat să-şi trăiască pur şi simplu moartea. Se ducea regulat la cimitir, să-şi vadă apropiaţii care se duseseră unul cîte unul, dar să se şi uite cu mîndrie la parcela cumpărată unde avea să odihnească în somn lung. O îngrijea şi-o curăţa de buruieni, aşa cum spăla şi ştergea praful prin garsonieră. Îşi imaginase deja de sute, de mii de ori cum o să fie la înmormîntarea ei şi cine o să vină şi care dintre ei o să plîngă cu sîrg şi sincer. Pe copii deja îi înnebunise cu indicaţiile şi le repetase în neştire unde se află fiecare lucruşor, dar şi unde-s actele casei şi cutia cu facturi la zi.
Era dintre cei obsedaţi de ritual, pentru care moartea se golise de orice fel de sens, religios sau nu. Lucrurile erau simple în cazul ei – nişte lucruri trebuiau neapărat făcute, mai bine zis, îndeplinite. Din simplitatea acestei viziuni nu se puteau hrăni însă nicidecum cei care aveau brusc revelaţii în proximitatea ideii de moarte. Atei, agnostici şi indiferenţi ajunşi cu un pas mai aproape de a găsi un Dumnezeu după o viaţă în care se gîndiseră la altceva. Apropierea unui spital şi auzul unei sirene isterice de ambulanţă dădeau deoparte brusc vălurile străvezii în spatele cărora părea că luceşte ceva divin-salvator. Şi aşa se trezea în unii înfricoşaţi de un final netrebnic, golit de sens, o dorinţă de a căuta şi a găsi salvarea. Mersul la biserică căpăta sens, ba şi ţinutul sărbătorilor şi gîndul la Dumnezeu părea că oferă un pic de raţiune unui sfîrşit simţit din ce în ce mai aproape.
Şi apoi mai erau cei la fel de speriaţi, sau mai degrabă trişti, care-şi dădeau seama că nu mai au mult timp de petrecut alături ce cei pe care îi iubesc sau i-au iubit cîndva. Pentru cei care au văzut viaţa pe pămîntul ăsta ca singură, unică şi irepetabilă începea un soi de călătorie în trecut. Un trecut reanalizat fără furie, raşchetat cu aplicaţie de toate asperităţile. E vremea în care cei legaţi de viaţă pot reînnoda legături vechi, pot dezgropa amintiri şi le pot împărtăşi cu ăi mai tineri. Dintre ăştia se aleg şi cei care iartă, se înţelepţesc şi iubesc mai abitir viaţa. Căci la 70-80 doare cel mai tare să revizitezi locurile tinereţii tale şi să-ţi vină în nări miros de mare şi de alge coapte, acum ţipătul unui pescăruş poate să-ţi sfîşie tragic dorul, tînjeala, foamea după un trecut viu. Acum pare atît de ispititoare vara cu miros de ardei şi vinete coapte, acum serile calde şi suflul intim pe care-l scot casele după lăsarea serii sînt aici, imediate şi gata să dispară. Ăstora cu Dumnezeul vieţii în ei le e cel mai greu, probabil.
Greu le e şi celor nehotărîţi. Nu-s nici aici, dar nici dincolo. Se perpelesc într-un soi de purgatoriu al purgatoriului. Nu mai au răbdare în viaţa asta, dar parcă nici dincolo nu s-ar duce. Dintre ei se aleg arţăgoşii pămîntului, moşii şi babele de la care primiţi plase în cap în autobuze. Dacă alegeţi să-i vedeţi aşa, multe le puteţi ierta la rîndul dumneavoastră.
În fine, m-au obsedat întotdeauna poveştile bătrînilor care pur şi simplu obosesc şi aleg să moară. Se pune cîte unul în pat şi se stinge uşor în cîteva zile. El ştie, ai lui ştiu, lucrurile curg simplu şi fără convulsii. Pînă şi plînsetul la căpătîiul obosiţilor e molcomel. N-am vrut să întristez pe nimeni cu textul ăsta, dar s-a dus naibii încă o vară.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
