Egalitate şi fraternitate la 10 mii de metri
Bănuiesc că o să vă supăraţi mulţi pe mine. Că o să ziceţi că n-am habar de principii de bază ale creşterii şi prosperităţii unui business şi alte argumente economice lipsite de suflet. N-are nimic, textul ăsta rămîne oricum vorbă-n vînt, n-o să mă asculte pe mine nimeni din industria transportului de călători prin aer.
Pentru că aş desfiinţa cîteva chestii şi acţiuni permise în avioane. Aş desfiinţa, în primul rînd, cu mare drag, clasa business. La zece mii de metri în aer se petrece cel mai vizibil şi acut fenomen de segregare socială în mijlocul a cîtorva zeci de oameni care se îndreaptă spre aceeaşi destinaţie. Unii zboară cu genunchii la gură, alţii se lăfăie în fotolii la orizontală. Unii mănîncă cîte un sandviş amărît, alţii, la 3 metri mai încolo, au, cică, somelier. În ordinea servirii, iau cu copy-paste din oferta de menu business a unei oarecare companii aeriene, care sună cam aşa: „Supă şi aperitive, la alegere, unul din cele trei feluri de meniu principal, o gamă largă de băuturi alcoolice şi nonalcoolice, deserturi asortate şi brînzeturi; vinul potrivit meniului selectat va fi recomandat de un somelier, fin cunoscător în ale degustării vinului.“ Culmea e că în multe împărţiri de prost gust din avioane, clasa business e separată de restul populaţiei doar printr-o perdea amărîtă de pluş. Toate mirosurile din puii flambaţi ai snobilor ălora intră în nările poporeanului care-şi ţine geanta cu paşaportul şi „euroii“ între genunchi.
O să spuneţi că oamenii ăia de la business plătesc o grămadă de bani pentru serviciile respective. Eu vă întreb de ce ai avea nevoie să zbori la business într-o călătorie scurtă, de pildă. De două-trei-patru ore. Timp în care probabil că poţi să stai ca omul cu fundul pe scaun, nu neapărat lungit, timp în care ar trebui să-ţi ajungă probabil o gustare frugală. O să-mi spuneţi că e, de fapt, o repetare în mic a unor realităţi mari de pe pămîntul stabil de jos, aşa că ce atîta dramă. Eu vă spun că mi se pare a fi cel mai grosier mod de a umili nişte oameni. Cum îi poţi lăsa pe unii să aibă doi metri la dispoziţie ca să-şi întindă picioarele, în timp ce dincolo, înghesui, la limita pericolului, din ce în ce mai mulţi oameni în din ce în ce mai puţin loc, tot de dragul profitului. Bănuiesc că, dacă faci o medie de spaţiu şi costuri, poate să fie toată lumea mulţumită. În orice caz, eu una n-aş putea să stau la business cu nici un chip. Mi-ar fi extrem de jenă să stau cu un pahar de şampanie în mînă, în timp ce oamenii de la economic, care se îmbarcă după mine, îmi calcă cu sfială prin spaţiu, ca nişte rude sărace venite în vizită. Oricum, aţi observat probabil că nasolii ăia de la business nici nu se uită în ochii economicilor, în timpul îmbarcării. Bănuiesc că le-o fi şi lor jenă. Nu mai bine le curmăm suferinţa?
Dincoace, la economici, aş interzice rabatarea scaunelor, în poala ăluia care stă în spatele tău. De cîte ori nu vi s-a întîmplat să treceţi razant pe lîngă o criză de nervi, în momentul în care persoana din faţă şi-a lăsat scaunul, ca pe un şezlong, fix pe genunchii dumneavoastră, şi aşa înghesuiţi? Serios, care e treaba? După ce că locurile sînt înghesuite la limita unui puseu de claustrofobie, de ce să mai păstreze companiile aeriene şi producătorii ăştia de scaune de avion opţiunea rabatării scaunului? Nu foloseşte la absolut nimic în spaţiile astea meschine. Opţiunea rabatării e la urma urmei o rămăşiţă din vremurile de aur ale zburatului, cînd lumea avea loc pentru picioare şi se îmbrăca frumos pentru marele eveniment al călătoriei.
Tot la economici n-o să înţeleg niciodată cum ajunge o singură persoană să ocupe cu bagaje jumate din spaţiul de sus, cum se face că în lupta surdă pentru mai mult spaţiu mai rămîne lumea cu nervii intacţi şi de ce toţi copiii care urlă nimeresc fix în spatele meu. Eh, probabil că e o altă latură a norocului personal, acelaşi care mă îndrumă spre casieriţele cele mai nepricepute dintr-un magazin.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
