Ce-o să fii cînd te faci mare

Cînd eram mică, mică de vreo 4, 5, 6 ani, voiam să mă fac veterinar. Veterinar, clar. Aş fi luat temperatura unor pisici drăgălaşe şi unor iepuraşi pufoşi punîndu-le termometrul la subsuoară, aş fi auscultat cu stetoscopul căţelandri frumoşi ca pluşurile chinezeşti, prin cabinet ar fi ciripit sticleţi, canari şi grauri cu aripile vindecate. Ar fi fost acolo o lărmuială ca-n fermele din desenele animate, iar eu aş fi avut în continuare breton. Dacă cineva îmi spunea că a fi veterinar înseamnă şi să bagi mîna pînă la umăr în curul unei vaci, lumea mea s-ar fi împrăştiat ţăndări şi m-aş fi şocat probabil definitiv. 

Nu ştiu cînd şi cum a dispărut ideea asta cu veterinara. Căci, după aia, ţin minte că au urmat altele asupra cărora n-am insistat cine ştie ce – medic de oameni, cioban (dacă doriţi o explicaţie, am iubit dintotdeauna animalele şi mă atrăgea orice avea legătură cu ele şi era un cioban de oi pe la bunică-mea la ţară şi mă fascina independenţa omului sau ce percepeam eu a fi independenţă pe vremea aia şi avea şi un măgăruş, ceea ce era divin în ochii mei la vremea aia), mecanic auto, dar, mai presus de toate, am vrut să mă fac vînzătoare la pîine. 

Aveam o vînzătoare de pîine în cartier, pe vremea lui Ceauşescu, o femeie pe care n-am uitat-o, uite, nici acum. Lasă că mă uitam la ea ca la o sfîntă; o adoram şi o invidiam deopotrivă. Mi se părea stăpîna universurilor în felul în care împărţea ea pîinile cele cu trei crestături şi franzelele alea albe, lungi şi subţiri (am uitat cum se numeau) şi chiflele simple şi pe cele împletite de la mîncam cu ochii şi mai apoi le mîncam de-a binelea pe drum, pînă acasă. Ioana o chema, parcă, şi se cunoştea cu familia prietenei mele de la bloc de pe vremea aceea. Era atotputernică Ioana. Le ţinea oamenilor iaurt şi lapte, dar şi pîine – pe vremea aia în Bucureşti era la liber, nu pe cartelă, ca în restul ţării. (Scriind toate astea, mă simt acum extrem de obosită şi veche.) Avea cheile bunăstării în buzunarele halatului cu care era îmbrăcată. Stătea pe un corn al abundenţei făcut din corn de pîine, cum vindea ea acolo, şi strălucea toată prin vitrina magazinului. Sigur că Ioana era o zeiţă, pentru că din figura ei legendară am alunecat eu uşor-uşor spre visele din liceu. 

În liceu (filologie-istorie, 90% fete cu plete), mă gîndeam: pfuaaai, o să fiu cea mai tare scriitoare din lume. O s-o frec prin mansarde şi o să dau clasă la suprarealiştii sud-americani cu care-mi duceam pe vremea aia zilele şi nopţile. Ce Macondo, băi Márqueze, ce ploi cu fluturi/flori galbene şi moşi puturoşi în lanţuri, dă-o-ncolo de treabă, că putem şi noi să scriem profund. Şi mai dă-i cu Eliade, dă-i cu Eugen Ionescu şi Ciorani şi alţi parizieni, că eram toate snoabe şi tute ca iepele, unde se adăpa una, sorbeau toate. Aveam de toate în cap: Hortensii Papadat-Bengescu, Faulkneri şi Hemingway, Jane Austen şi Susan Sontag la pachet, poetesa aia care s-a băgat cu capul în cuptor şi a dat drumul la gaz, cum îi zice… Sylvia Plath, cîte şi mai cîte. Paralel cu chestia asta scriitoricească mă bătea gîndul să mă fac profesoară. Mă uitam la ale noastre de la liceu şi păreau la fel de atotputernice şi împlinite. La vremea aia, acum nu mai ştiu. Actriţă am vrut să mă mai fac, dar eram prea emotivă, stăteam cu o gheară de fier în gît toată ziua, fără de motive. Actoria îmi lipsea. 

Pînă la urmă am ajuns să am treabă cumva tot cu vorbele. Dar visul de a fi altceva tot n-a dispărut. Dacă m-ar întreba acum cineva ce vreau să fiu cînd mă fac mare, i-aş zice că aş vrea să cînt la trianglu într-o orchestră măreaţă. Aş fi parte dintr-o performanţă de un tragism şi dramatism uluitor în vreo simfonie germană sau austriacă, dar aş participa relaxat la toată reprezentaţia. Diiing! – acolo unde trebuie şi te aşezi la loc, în fundul orchestrei, pentru încă jumate de oră. În acelaşi timp creezi frumuseţe cu restul colegilor, dar te gîndeşti la ale tale. Genial. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.