În vîrful picioarelor
Zilele trecute am văzut lume indignată pe net din cauza unui morman de floricele din plastic (cred) cît capul unui copil, vărsate în fîntîna de la Universitate. Era o promoţie pentru al şapte sutelea mall care-şi anunţa deschiderea iminentă în Bucureşti, sau aşa ceva. Fîntîna arăta ca o pungă imensă cu floricele şi cam asta era ideea. Bănuiesc că în momentul ăsta destulă lume se va enerva, dar, ce să fac, îmi asum observaţia.
Principala obiecţiune a celor deranjaţi de floricelele prăvălite la Universitate era lipsa de reverenţă a gestului. Adică într-un loc în care au murit oameni la Revoluţie şi s-au întîmplat atîtea momente importante din istoria noastră recentă, n-ar fi indicat să dăm dovadă de atîta frivolitate şi lipsă de bun gust. „Cum, domnule, cum? Au murit oameni acolo, au luptat pentru libertate şi tu pîngăreşti locul cu floricele şi reclame la mall?“ M-am întrebat cum ar trebui atunci să arate acel loc. Ar trebui să umble lumea în vîrful picioarelor şi să vorbească în şoaptă, ca la mausoleu? Să ne umflăm piepturile de mîndrie şi să păşim prin spaţiul respectiv cotropiţi de o falsă emoţie perpetuă? De unde atîta apetenţă pentru atmosfera prăfuită de muzeu, pentru expoziţii gîndite de custozi fără imaginaţie, cu personaje împăiate, destrămate pe la cusături, puse ceremonios şi dintr-o obligaţie subînţeleasă pe tot felul de piedestale incomode? Cum e să te sufoci de indignare că un asemenea loc nu-i cinstit cum se cuvine (ba este) într-un oraş şi într-o ţară care oricum nu-s în stare să se pună de acord asupra unui muzeu al comunismului, dacă tot discutăm despre aşa ceva?
Cred că locul de la Universitate e marcat cum se cuvine cu troiţele din mijloc, unde sînt puse flori şi ard lumînări în comemorările cele mai importante. Cred că lumea percepe spaţiul de la Universitate ca pe un loc special, unde evenimentele din ’89 au schimbat mersul lucrurilor şi de unde au plecat atîtea proteste spectaculoase în ultimii peste douăzeci de ani. Tocmai de aia spaţiul de la Universitate merită să rămînă viu şi să respire a viaţă, cu tot cu reclame la mall, la haine, la burgeri sau la orice altceva mişcă lucrurile în oraşul ăsta. Nu cred în respectul ipocrit şi în ceremoniile de complezenţă. Probabil că cea mai potrivită comemorare a celor care au murit şi au manifestat pentru o schimbare sînt chiar dovezile că oraşul e viu şi îşi vede de ale lui. Ce mulţumire imensă să vezi că Bucureştiul cenuşiu, trist şi mort de acum aproape treizeci de ani e acum viu, şi cu floricelele alea în fîntînă, şi cu spaţiul întotdeauna populat din faţa Teatrului Naţional, cu lumea pestriţă care stă pe trepte acolo, cu adolescenţi născuţi şi crescuţi în libertate, care se pupă fără ruşine pe băncile de lîngă fîntînă. Asta nu înseamnă că cei care au sfîrşit acolo sînt uitaţi. Dimpotrivă.
Recunosc că mi-e frică de oamenii care sînt gata oricînd să dea lecţii de virtute. Mi-e frică de cei care se cutremură de patriotism abstract în piaţa publică, de osificaţii gata întotdeauna să-ţi servească o lecţie şi de cei care văd viaţa cu mentalitatea unui bodyguard de farmacie: „Nu atingeţi produsele!“ Tocmai că viaţa înseamnă a atinge produsele. Mi-e cam teamă de cei pentru care există o singură realitate – a lor. De regulă, o asemenea atitudine e dublată şi de o imensă lipsă de simţ al umorului. Iar atunci lucrurile încep să devină cu adevărat nasoale.
De aia îmi plac şi ţiganii care sărbătoresc Paştele Blajinilor cu mese pantagruelice în cimitire. Cred că oamenii ăştia au prins cel mai bine sensul. Îmi cinstesc cel mai bine mortul cu o dovadă uriaşă de viaţă şi cu poftă de mîncare. Cu fleici, cu mici zemoşi, cu revărsări de mîncare şi de băutură. Cu muzică, cu copii alergînd printre morminte, cu vărsatul cinstit al cîtorva stropi de vin pe mormîntul unui Vasile pe care clanul l-a iubit. Dacă aş fi mortul lor, m-aş bucura să-i văd aşa, iar nările mele descărnate ar trage cu nesaţ în cuşca coastelor fumul de grătare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
