Viaţa pe dos
Nu mai ştie în/din cîte crîşme a intrat şi a ieşit. Cum nu ştie de ce şi cînd a ieşit din ultima şi mai ales cum a ajuns acasă. Are pe telefon un milion de mesaje, başca pe mesageria Facebook-ului altele, o grămadă. Cu un singur ochi de peşte pescuit de o săptămînă, prinde ca prin ceaţă unul dintre ele: „Băi, eşti mai OK? Că în taxi...“ Închide repede mesajul, fără să-l citească pînă la capăt. Nu vrea să ştie ce s-a întîmplat în taxi. În tîmple îi bubuie tot – băutura prea multă şi prea amestecată, muzica din cluburile cărora le-a pierdut şirul, miliardele de ţigări fumate, şaorma mîncată la 2 noaptea, cu tot cu hîrtie, în care putea să pună omul ăla şi frunze de buxus că-i era tot una... Are azi cîteva ore la care trebuie neapărat să ajungă. Trebuie să rezolve problema cu bursa, trebuie să sune acasă şi, mai ales, trebuie să se asigure că aseară a fost doar un bufon simpatic şi beat, şi nu un cinic agresiv, beat şi penibil. Dar mai e timp. Doarme două ore, ochii de peşte se limpezesc, burta suptă e lipită de şira spinării, aşa cum trebuie, pe coapsă, cele patru funii ale cvadricepsului se duc frumos spre rotulă, în fond totul e OK, depresia postalcool o să treacă imediat, mîine, animalul ăsta fără limite, imensul fluture de noapte care-şi poate înfăşura aripile pe luminile stranii ale felinarelor de stradă fără să se ardă, va fi iar funcţional.
***
Doamne fereşte, l-a sunat totuşi pe ăla, că doar a prins curaj după primul pahar de vin. Nu ştie, speră din tot sufletul să nu vadă mesajul, să nu mai aibă numărul ei şi să nu ştie de unde a venit şi, mai ales, să nu sune înapoi. Îi vine să se bage undeva sub pat şi să rămînă acolo pentru totdeauna. Iar a pierdut o noapte întreagă cu paţachinele alea. Au vorbit pînă le-au durut maxilarele şi au rîs ca proastele din orice. Au mîncat un cazan de cartofi prăjiţi cu brînză rasă deasupra. Au băut o cisternă de Cola normală (cu zahăr). Au golit o cofetărie întreagă. Au fumat şi au băut. Au ieşit pe străzi şi neoanele puternice de pe trotuar le-au tatuat retinele: trattoria, bar, club, KFC. Dar n-are importanţă. Pielea fină e încă superb întinsă pe pomeţii înalţi, ochii n-apucă să se tulbure definitiv, iar cele două clavicule fine se deschid ca aripile spre nişte umeri perfect rotunzi. Excesele astea rămîn fără de urmări şi frumoasele animale de noapte o să hăulească imediat la loc, după ce-şi scutură blana şi beau o gură de apă.
***
Vîrsta asta de aur, de diamante, de fildeş şi de ce mai găsiţi dumneavoastră a fi teribil de preţios, a durat puţin, pentru cei mai mulţi dintre noi. Cale de cîţiva ani. A fost exact un răgaz pe un drum mult aşteptat spre maturitatea în care crezi că o să ai şi ceva bani şi o să faci şi ce vrei. Pînă descoperi că dai bani ca să fii nefericit. Că îţi iei o zi, o singură zi de concediu, fix în mijlocul săptămînii, ca să poţi dormi. Că tînjeşti să te internezi o săptămînă la sanatoriul din Predeal, unde să poţi dormi în linişte. Să scapi de insomnii. Să dormi, şi, în vis, o infirmieră înţelegătoare să-şi verse o găleată de Xanax în poală. Descoperi că imaginea din copilărie despre maturitatea independentă e profund greşită. Nu poţi mînca îngheţată cît şi cînd vrei. Nici nu poţi înlocui toate mesele cu desertul. Şi nici nu poţi să te duci să-ţi spargi toţi banii într-o singură zi, pe ce vrei tu. Că nu se face. Că-i iresponsabil. Că îngraşă.
Abia după ce te chinui cu anii să devii cu adevărat independent, realizezi – perfect clişeistic – că toată treaba asta e cam de rahat. Că ţi-e foame permanent, dar trebuie să ai grijă ce mănînci, altminteri te reverşi din pantaloni. Că nu poţi să baţi cîrciumile toată noaptea, pentru că a doua zi o să mori de durere. Că mintea ta strălucitoare şi ideile fulminante s-au fîsîit undeva pe parcurs, că eşti moale, un indolent mascat cuviincios şi un farseur. Că, în fond, nu ştii să faci nimic. Că jumate din oraş face Excel-uri importante, scrie nemaipomenit sau face jurnalism de excepţie din fotoliu.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
