Haştag nofilter
Plîng cu gura larg deschisă. Mi se văd clar nişte dinţi noi – ivorii, transparenţi, proaspeţi şi curaţi. De colţul gurii schimonosite în plîns mi s-a prins o firimitură de pîine. Ştiu că e pîine, pentru că în fotografia asta alb-negru ţin strîns în pumn un colţ de pîine. Am trei ani, probabil. Fotograful m-a prins urlînd şi stau aşa de ani buni, într-un obscur necaz copilăresc, cu faţa într-un soare puternic care aproape că a ars imaginea.
Stau în albumul de fotografii al părinţilor mei, pe care-l răsfoiesc ori de cîte ori îmi aduc aminte. Îl ştiu pe de rost. Tomul gros-gros are un oarecare sens, aşa cum îl făcuse maică-mea pe vremuri. Începea cu nunta lor; fotografii în care maică-mea tînără şi încă ne-mamă radia frumuseţe într-o îndrăzneaţă rochie de mireasă mini. Rochia există şi acum, am îmbrăcat-o de sute de ori în copilările în jocurile de-a prinţesele. Taică-miu e slab ţîr, ca şi acum de altfel, dar în poză e de o slăbenie tînără, pare hămesit şi ager ca un ogar adolescent, cu blana lucioasă. În fotografia convenţională, cu tot familionul, zăresc unchi şi mătuşi dispărute, bunici la fel. Stau cu toţii veseli, în trei rînduri, şi rîd etern la fotograf.
Mai departe, se nasc copiii. Eu, apoi frati-miu, aflat în braţele mamei la maternitate, un bandajat mic, cu un smoc des de păr negru şi ochi de chinez. Maică-mea, lăuză, are cearcăne adînci, dar zîmbeşte. Urmează întruniri de familie, vacanţe, rude pe care le cunosc şi rude pe care nu le cunosc. Mă fascinează nunţile surprinse în fotografii alb-negru sau diverse alte chermeze de familie sub bolţi de vie, prin anii ’50, poate ’60. Toate femeile au ochii codaţi cu dermatograf negru şi poartă rochii strînse pe trup, fără mîneci. Braţele lor sînt albe şi par aproape gustoase. Au genţi lucioase şi pătrăţoase, care se închid în doi bumbi metalici. Bărbaţii sînt tineri, tunşi scurt la tîmple şi pe ceafă, cu cîte un smoc de păr ondulat care cade pe frunte. Au cămăşi cu mînecă scurtă şi beau vin alb cu borviz. Pe mese văd farfuriuţe cu măsline de mult mîncate, vechi de 70 de ani. Văd mai apoi şi fotografii în care mă recunosc, la diverse petreceri de prin anii ’80. Stau bosumflată la marginea unui şir de mătuşi, unchi, veri şi verişoare, undeva într-o vizită, în faţa unei curţi în Constanţa. Sînt şi fotografii din interior. Se mîncau ouă umplute decorate cu ochi şi gură din gogoşar murat, roşii mari şi zemoase tăiate în felii cît felia de pepene, şi şniţele. Şi supa din cauza căreia mă bosumflasem în fotografie.
Pe mulţi din album nu-i cunosc. O doamnă blondă stă picior peste picior într-un fotoliu adînc şi se uită dintr-o parte la cameră. Un cuplu trecut bine de prima tinereţe s-a fotografiat tîmplă lîngă tîmplă cu ocazia cununiei civile. Poza e tot alb-negru. Ea are un ruj mat, închis la culoare, o piele foarte albă şi un guleraş scrobit de dantelă pe o rochie sobră. El are cărare pe o parte şi dinţii mici. „Cu drag de la Alecu şi Sanda“, scrie în cerneală violet, pe spatele fotografiei. Habar n-am cine-s oamenii ăştia. Culmea e că nici maică-mea nu (mai) ştie. Stăm şi ne uităm la ei, în albumul nostru, şi nu ştim cum au ajuns aici.
Mă bucur că mie nu mi se poate întîmpla aşa ceva. Să ajung în fotografiile cuiva aşa, pe nepoftitelea. Pentru că nu se mai fac albume clasice. În colecţiile digitale ale fiecăruia e simplu să faci curat doar cu un
. Şi apoi, nu intri oricum în Instagram-ul omului, de pildă. Intri cu haştag prietenibuni, haştag lamare, haştag soarelavamă, haştag funanddrinks. Fără cel puţin cinci haştaguri toante care explică un conţinut banal nu ai ce căuta pe Instagram. O farfurie cu mîncare e haştag yummy, calamamacasă, organicveganbio. Teoretic, acest semn # urmat de cuvîntul-cheie te ajută să găseşti fotografii şi conţinuturi similare. Pe Twitter are (încă) mult sens. Pe Instagram e enervant.
Ce haştag aş putea pune eu fotografiilor de la mama de acasă? Şi cum? Haştag pozealbumpehîrtie. Haştag încutiaaiavechedepantofi. Şi, mai cu seamă, haştag
.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
