Vi s-o fi întîmplat și dumneavoastră să vi se pară că țineți o coadă întreagă pe loc. Vi s-o fi întîmplat să deveniți subiectul țistuielilor enervate cînd fix la dumneavoastră nu răspunde cititorul de carduri sau cînd fix dumneavoastră ați cumpărat unicul produs din magazin care, nu știu cum naiba, nu are codul de bare, de trebuie să zburătăcească jumate din personal pe la vitrine să vadă ce și cum.
Privitorul stă pe marginea canapelei, cu pumnii strînși. Își dorește din tot sufletul să nu se întîmple nimic rău cu perechea drăgălașă. La un moment dat, sub picioarele copilului se cască, implacabil, un hău negru și nemilos.
Sînt rasistă. În subconștient și în conștientul bine ascuns, sînt o rasistă penibilă. Am conștientizat treaba cu rasismul concret și extrem de asumat acu’, de curînd.
Cuplurile sînt perfect asamblate. În cazurile extreme, și omul, și animalul par a fi rezultatul nefericit al operei unui taxidermist începător. Două momîi singure, legate de o lesă. Jerpelite, cu ochi din plastic, fără să știe exact cine plimbă pe cine, dar gata să observe și să comenteze întîmplările orașului.
Cînd eram mică, am fost chiromantă și cititoare în cafea. Asta cu cititul în zaț pare să fi venit să completeze stereotipul turcoaicei (tătăroaicei, în cazul ăsta) care stă, evident, turcește și trage la cafele și tiutiun.
De mult nu m-am mai simțit așa de bine și de firesc ca acum cîteva săptămîni, cînd am ajuns într-un mic oraș ardelenesc, din cele părăsite de singura industrie care îl ținea odinioară în viață, din cele care mai trăiesc doar din comerț și din banii aduși acasă de plecații prin Spania, Italia si Anglia.
În ciuda unei oarecari rafinări a gustului odată cu trecerea anilor, în străfundurile alcătuirii mele rămîn aceeași fidelă iubitoare de mîncare proastă.
Ce naiba să facă lumea cu amintirile tale? Cu imaginea ta de la ziua tantei Roza, cînd mîncasei salată de boeuf și băusei suc din paharele bune de cristal roșu? Ce rămîne pe urma unei vieți comune, nespectaculoase, ca a celor mai mulți dintre noi?
Tăcerea e sfîșiată înfiorător de urletele unor motani aflați în plină confruntare sub felinarul din stradă. Spinarea încovoiată a unuia desenează un arc cu zimți ca ai unui dinozaur pitic. Coada e și ea înfoiată și curbată. Urechile pe spate, lipite de cap.
„I gave up drink, smoking and sex“. Jos, cu litere mai mici, vine și poanta sărăcuță: „It was the worst hour of my life“. Tricoul ăsta era purtat de un nene la vreo 75 de ani care probabil că habar nu avea ce-i scria pe piepți.
Am crescut împreună, ne-am maturizat împreună în căsnicia asta lungă și aventuroasă, plină de viață și plină de bucurii și inimi frînte. Mă uit la noi doi în tot amarul ăsta de ani și ne văd ca într-un caleidoscop căruia i se schimbă necontenit formele și i se reașază culorile în alte tipare, în alte geometrii străine.
„E pisica aia boccie?“, hîrîi taică-su. „Îhî“, zice copila, gîfîind după trapul scurt în plin soare. „N-am prins-o, că ce-i făceaaam…“ „Păi, da, nu știu ce le-aș face la astea boccii“, zice din nou tac-su, „dacă o prind îi dau un șut de ajunge în bulevard, fire-ar a dreacu’!“ Copila gîfîie încă și se uită în sus la părinte.
Omoară oameni cu sînge rece, duce la capăt răzbunări odioase plănuite pînă la ultimul detaliu, căsăpește, taie, împușcă, scuipă pe cadavre. În cea mai mare parte a timpului, însă, ajută bătrîne să treacă strada, îi ciupește de obrajii bucălați pe copiii vecinilor, iar pe onoarea lui de familist și de patriot nu calcă nimeni.
Niște liceeni de-a IX-a se salută lîngă mine. Un cuplu, ea și el, strîns îmbrățișați, cu mîinile simbiozate unul pe mijlocul celuilalt, răspunde într-o doară la salutul unui coleg de clasă. Ăsta, colegul, genul clasic de loser. Ciuca bătăilor. Sensibilul, băiatul mamei, introvertitul, talentatul la literatură.
Iau Nokia-ul veștejit în mînă. A trebuit să îl butonez un pic ca să-mi aduc aminte cum funcționează și am reușit să ajung în lista de apeluri. „V-a sunat cineva, Sofica, la 9 și un minut“, le zic oamenilor. Soficaaa, se luminează amîndoi o secundă.
Stăm la cozi interminabile, ca să trecem năuci prin săli ticsite de toate minunile artelor, tîrșîim picioarele printre tapiserii, hărți și sculpturi antice, băgăm flash-uri în ochii altora încercînd să pozăm un tablou care se găsește pozat mult mai bine pe toate drumurile, am fost aici, am fost aici.
Sînt cazuri ușoare și frivole care reclamă ascunderea adevărului. Evitarea unui răspuns sincer e o foarte importantă unealtă socială, un sceptru al diplomației cotidiene. „Auzi, rochia asta îmi face fundul mare?“ Păi, n-ai cum să răspunzi sincer la o asemenea întrebare.
Mînca fix ca un înger. Adică așa cum mi-aș imagina eu că mănîncă îngerii. Mînuia cu delicatețe, între degete subțirele, niște tacîmuri ieftine de plastic. O furculiță precară și un cuțit bont. În farfuria transparentă, tot de plastic, avea ceva ce semăna a salată de varză și o bucată dubioasă de șnițel.
Blugi și tricouri iubite pînă la zdrențuire și decolorare totală. Și, pe măsură ce creșteam, texturile domolite alte eternelor griuri și variațiuni de negru. Cîte un cașmir al maturității, bulinele mici ale unei după-amieze în vizită. Vise și flash-uri cu rochiile copilăriei mele și cu rochiile croite de bunică-mea pentru păpuși.
O să mă bag singură într-o imensă belea. Niciodată, niciunde, cineva care s-a apucat să spună ce crede despre creșterea copiilor și despre toate megateoriile din jurul subiectului n-a reușit să scape teafăr din furia părinților.
Prin zonă e plin de pensiuni – Ursu, Cetatea Caraiman, Sfinx, Valea Albă intră cuminți în lotul celor cu nume de‑ale locului. Vin apoi pensiunile care poartă numele proprietarilor, sau ale copiilor, sau ale nevestelor, sau ale iubitelor și iubiților. Mara, Ana, Cătălina, Costelo și Mariana.
S-a ales praful de Piața Amzei. Nu am cum s-o spun mai pe șleau. Semnele au curs doldora încă de mulți ani, timp în care s-a construit și apoi a zăcut gol spațiul care a fost ridicat pe locul vechilor tarabe.
Ăsta e un caz extrem de tip care n-ar recunoaște neam că nu știe cum se ajunge undeva. Zic extrem pentru că, fir-ar să fie, asta e chiar meseria lui, să știe cum și pe unde să ducă oamenii în diverse locuri, la felurite adrese
„S-o iei pe mă-ta și să luați amîndoi taxiul!!“ De la fraza asta, care a fost punctul culminant al unei dispute de metrou, o s-o luăm un pic înapoi ca să vă zic de unde și cu cine a început totul.
N-am mașină și probabil că nici nu o să am vreodată în viața asta. N-a fost neapărat vreo alegere conștientă și nici vreo formă de protest ecologist; n-am vrut să salvez nimic. Pur și simplu, n-am fost în stare să mă duc să dau un examen. Cred că, pur și simplu, nu m-a interesat.
Nu înțeleg nimic din week-end. Îl aștepți toată săptămîna ca să constați, luni dimineața, că habar n-ai ce ai făcut în astea două zile și un sfert – dacă e să pun la socoteală și seara de vineri, ca orice persoană muncitoare cu program cît de cît regulat.
Cînd eram în generală mi-am dorit foarte tare să am o mînă sau un picior în ghips. Avusesem cîțiva colegi și colege cu degete sau tibii rupte, iar momentele de glorie cînd intrau în clasă ca niște eroi de pe front, cu mîinile legate de gît sau șchiopătînd dramatic, mi se păreau demne de invidiat.
E genul de cuplu în care el sau ea sînt tot timpul „noi“. „Nu ne place ciocolata“, o să-i auziți pe cei doi ciripei care se țin constant de mînă. „Ne place la mare, bem numai vin roșu, nu mîncăm sărat…“ – totul se face la comun, iar individualitățile fiecăruia s-au topit una în alta ca figurinele de ciocolată lăsate în soare.
Mi s-au cerut și mie o grămadă de chestii pe stradă. Unele bizare, altele nu. În afară de bani, țigări și semnături pe liste dubioase, au fost momente în care mi s-a cerut sucul desfăcut din mînă, merdeneaua deja mușcată și pîinea cu salam.
Am prins doar cu coada ochiului cum cineva parcă se îndrepta spre mine, am dat să ocolesc larg prezența aceea fără să mă uit o secundă în direcția ei și chiar începusem să ocolesc, cînd umbra s-a îndreptat hotărît spre mine și, o secundă lungă, mi-a fost cumva frică.
În lift observi și afli felurite. Cele mai comune sîntem noi, femeile, care ne înghesuim la oglindă de cum urcăm. Oglinda aia e magică și te trage ca hipnotizată spre ea. Fiecare ne verificăm fețele, ochii, rimelul, blush-ul, pudra și lucirea ei în lumina nemiloasă și deloc flatantă din lift. Ne verificăm hainele.
Cînta sfîșietor de prost la trompetă. Un instrument greu, pentru care-ți trebuie forță și finețe, cîrîia deznădăjduit din gura unui tip, în Romană, la ieșirea de la metrou. N-am recunoscut ce cînta domnul ăsta, dar, orice ar fi fost, suna ca un marș funerar cîntat de amatori la țară.
Seara lui a fost făcută praf. A stat și a lăudat un vin care nu era vinul ăla, s-a dat mare că aromă, că fructat, și-au rîs ăștia cu toții de el. Marele oenolog revenise cu picioarele pe pămînt. Brusc și dureros.
Am o aplicație pe telefon care mă terorizează. Am ajuns să-mi fie frică de ea, s-o mint și s-o evit. Aplicației îi spune My Fitness Pal și, în principiu, îți ține socoteala caloriilor pe care le consumi zilnic pe baza unui țel pe care ți l-ai propus: vreau să ajung la x kilograme într-o perioadă oarecare de timp.
Să zicem că o oarecare problemă de sănătate te ține în casă trei zile la rînd. Dincolo de neplăcerea fizică, iei totul ca pe un formidabil cadou pe care ți-l face cotidianul. Încerci să profiți cît mai mult de pe urma acestei întîmplări și închizi televizorul, radioul, Facebook‑ul, Net-ul, lumea din jur.
E gerontofobie pe aici, oameni. Ai sărit de 50, eşti pa. Las’ că nu se mai uită nimeni la tine şi pare că treci ca o umbră neobservată peste tot. Dar nu te mai angajează nimeni la 50 de ani – cînd totuşi omul e în deplinătatea tuturor forţelor sale.
oi ne-am născut pe aici cu punga de un leu la cap și o să murim cu una în mînă. Un pensionar fără o pungă e incomplet. Ba chiar indecent. Observați-i un pic, vă rog. Intrați în vorbă cu ei. Vor gesticula și vă vor arăta lucruri cu mîna în care țin punga. E o regulă. Uitați-vă.
Mă uit cu ochii cît cepele la comoțiunea galbenă de pe tejghea și mă lovește brusc, din senin, depresia. Jucăria asta o să fie făcută cadou unui mic nefericit, eu mă aflu într-un magazin care vinde milioane de ieftinături.
O duzină de numere de instalatori. În eterna mea căutare a unui exemplar perfect, am strîns în colecție o grămadă de candidați care au ratat calificarea. Instalator de la Alex, sau Instalator Mama. Inst Viorel Eliza. Mai am unul notat Inst dobitoc. Îl păstrez și p-ăsta ca să îl evit. Nu se știe niciodată.
Am fumat ca un turc o grămadă de ani, m-am lăsat de un an și ceva, am fost și aici, și dincolo, și așa, și altminteri. Pot să spun că mi se pare o prostie disputa asta crîncenă dintre fumători și nefumători.
Am mai povestit aici, sînt musulmană prin naștere. E pur și simplu un dat, e ca și cum m-aș fi născut cu ochii verzi sau albaștri, și asta a fost. O chestie normală. Îmi era, la o adică, la fel de indiferentă latura asta cum indiferentă îmi era și religia ortodoxă în care se născuseră prietenii mei.
„Ce dreacu’ mai vor și ăștia, mm?“ Stă cu mîinile în buzunarele unei haine incerte, cu burta împinsă în față și cu genunchii îndoiți (sau doar pantalonii străvechi, mulați de cine știe cîți ani pe forma picioarelor, au păstrat în memoria impertinentă a sărăciei curbura genunchilor, nu știu).
Mă uit absentă la niște figurine din lemn, la niște vrăbii vopsite în verde de China și pun mîna pe un ghivecel albastru din ceramică. Urît foc. Oribil, de fapt. Îl iau și urc scările cu mare ușurare. „Rămîne acesta?“, mă întreabă doamna.
