In vino veritas
"Să fie de sufletul lu’ taică‑miu, Dumnezeu să-l odihnească, bietul, că tare îi mai plăcea vinul ăsta…“ Domnul plecat de zeci de ani din țară și revenit în vacanță în România, printre prieteni, varsă puțin pe lîngă masă din vinul alb, bine răcit. Două-trei sticle înainte de repetata pomenire, le ținuse amicilor o prelegere despre calitățile acestui soi nobil de vin. Cum și în ce condiții de climă și de sol cresc strugurii, ce gust fructat cu nuanțe de alună nu știu de care are vinul, cum merge foarte bine la pește și alte cărnuri albe, cum poate fi el șprițat, dar mai bine nu, din ce fel de pahare se bea cel mai bine, în fine, domnul alerga cot la cot cu un oenolog veritabil, ce mai.
Ăilalți de la masă au căscat gurile și ochii și au băut cu sfială din vinul lăudat. I-au dat dreptate: „Buuun, domnule, așa e!“ Domnul plecat și revenit în țară trona în mijlocul mesei ca Iisus între apostoli, cu mai puțină smerenie, parcă. Pieptul umflat, ochii lucitori, paharul cu vin sus, să se vadă lucirile chihlimbarii. Și dă-i cu povești, dă-i cu amintiri, dă-i cu vin, să spumege pocalul, că o dată vine și el în țară și-i tare bine între amicii care se uită cu venerație la el care cinstește toată masa, că vin din ăsta nu găsește prin străinătățurile lui. Și dă-i cu pomenirea lui taică-su și cu vărsatul ritualic pe lîngă masă, de făcuse omul o băltuță de vin pe jos, acolo… Pînă cînd, după multe serii de vin lăudat, se trezește unul dintre comeseni să-i atragă atenția împleticit amfitrionului, care nu contenea cu laudele vinului sus-pomenit: „Măi, Stelică, dar de două sticle nu mai bem vin din ăla… Că s-a terminat…“ Ăsta încremenește cu paharul în mînă. Se uită la pahar, se uită la comeseni, ia sticla din frapieră și se holbează la ea. Vin alb, da, dar nu din ăla. Și atunci… cum naiba… Îl cheamă pe chelner și-și varsă nervii pe amărît. Că de ce nu i-a zis că a adus alt vin, că el de ce n‑a știut, dar ăi de la masă știau, cum a rămas el pe dinafară, și așa și pe dincolo. Seara lui a fost făcută praf. A stat și a lăudat un vin care nu era vinul ăla, s-a dat mare că aromă, că fructat, și-au rîs ăștia cu toții de el. Marele oenolog revenise cu picioarele pe pămînt. Brusc și dureros.
Întotdeauna i-am crezut pe băutorii de vin ceva mai sofisticați decît ăilalți care gîlgîie la bere sau le trag la spirtoase. Și mai snobi, dacă e s-o spun pe șleau. Că, mi se părea mie, vinul nu se bea așa, pe burta goală, la mese de tablă. Trebuie să-l însoţești, acolo, c-o brînză anume, un fruct, niște mizilic… Bașca, văzusem și citisem ceva și despre arta asta a facerii și a degustatului de vin. Cică nu orice palat proletar și mundan poate să culeagă aromele fine ale unei producții dintr-o anume toamnă, dintr-o anume podgorie, dintr-un anume soi. Specialiștii sînt puțini, iar cunoscătorii sînt mulți, vă spun.
Am intrat și eu de curînd în rîndul consumatorilor de vin la masă. Tot ce știu e că îmi dau seama cînd beau o poșircă penală. În rest, Dumnezeu cu mila. N‑aș putea vorbi de arome vanilate cu note de trufă, neam. Pur și simplu, nu-mi dau seama exact ce beau acolo. De-aia zic, n‑ar merita să strice nimeni vinul pe mine și orzul pe gîște cu un Château de nu știu care. O carafă sănătoasă cu vinul casei, atîta vreme cît nu-i un oțet ordinar, îmi pare o alegere cinstită. La magazin, mă orientez după prețuri. Stau încă să mă gîndesc dacă să explorez mai bine lumea asta a cunoscătorilor, dar dacă voi fi atrasă într-un vortex de cutume, ustensile anume și reguli de necălcat? Dacă devin și eu ca domnul ăsta venit din străinătățuri, de ajung să-mi culeg orgoliul și mîndria de băutor prețios de vin de pe jos? Așa că zic: mai bine nu. O să rămîn în plutonul compact al băutorilor mediocri de vin mediocru. Nu mă văd plimbînd un pahar cu picior pe sub nas și plescăind și mutînd o gură de vin dintr-un obraz în altul. Cu atît mai mult nu mă văd în stare să trimit o sticlă de vin înapoi pe motiv că nu-mi place. Chiar, cine naiba face așa ceva?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
