Cutremurătoarele revelaţii ale unei vacanţe neprogramate
Să zicem că o oarecare problemă de sănătate te ține în casă trei zile la rînd. Dincolo de neplăcerea fizică, iei totul ca pe un formidabil cadou pe care ți-l face cotidianul. Încerci să profiți cît mai mult de pe urma acestei întîmplări și închizi televizorul, radioul, Facebook‑ul, Net-ul, lumea din jur.
Afară e o iarnă nehotărîtă, umedă, întunecată. Se lipește pe ferestre și se uită în case. Tu stai în casă, în vîrful patului, și ești ușor descumpănit la răscrucea importantei hotărîri de a te rupe de lume. Pui mîna pe cele 1318 pagini ale trilogiei lui Murakami care zace compact pe noptieră cu abia primul capitol desțelenit și lăsat vraiște acum multe zile, cu promisiunea vagă a unei continuări care merită. Decretasei nu știu cînd, cu destul de multă suficiență, că extrem-orientalii ăștia (Ryu, Haruki, băgați în aceeași oală) nu te tușează cine știe ce. În 1Q84 ai crime, scriitori, dislexici talentați, grupări de extremă stînga, fluturi și supă miso. Numai că toată aparenta debandadă e așezată temeinic într-o țesătură modelată de un talent autentic. Te-ai înșelat. Citești pe nerăsuflate 200 de pagini într-o după-amiază. Ca-n vremurile bune. De afară, iarna asta zemoasă se uită în continuare la tine pe fereastră. O ignori.
Simți cum te separi din ce în ce mai tare de ce se întîmplă afară. Nu mai știi ce se întîmplă. Nimic nu pare urgent, iar televizorul tace. Mut și negru. Te lași în voia unei ușoare depresii răzgîiate, o cultivi cu atenție, e o depresie gustoasă, în care poți rîcîi ca în coaja unei bube aproape vindecate. Nu doare, e genul de depresie care te face să te simți interesant și vinovat la limita acceptabilului.
Mănînci chestii oarecare în pauza asta. Înainte erai hămesit tot timpul. Acum, mănînci cît să poți merge mai departe, e fix cît îți trebuie, nu te mai gîndești tot timpul la mîncare. Ai lăsat deoparte și grija eternei diete – fără carbohidrați, fără dulciuri, fără. Acum ai mîncat ce ai avut la îndemînă. Puțin, atît cît a fost nevoie. Incredibil, n-au sărit arcurile de la cîntar, de fapt, nici nu te mai interesează.
Te ridici și te uiți la propria bibliotecă ca în biblioteca unui străin. Nu v-ați mai privit de multă vreme. La baza ei zac frumoasele dicționare și enciclopedii pe care nu le-ai mai deschis cu anii. Cu Google în telefon, te-ai prostit de-a binelea. Memoria ta de scurtă și medie durată e făcută praf. Pe cîteva rafturi mai sus, iubirile adolescenței și primei tinereți: Spuma zilelor, La răscruce de vînturi, ia uite, mai încolo, La Medeleni, pătată toată cu gem și mere, La răsărit de Eden, Un veac de singurătate. Pui mîna pe Márquez. Citești un pasaj, mai citești unul. Ce bullshit. Serios, ar trebui să mă legi acum și să-mi ții ochii deschiși cu scobitori ca să mă forțezi să mai citesc așa ceva. Cînd m‑am schimbat?
Între timp, telefonul tău bingăne și dingăne a diverse notificări. Dintre toate, una îți agață atenția. A murit David Bowie. Uau, s-a dus un icon cultural al vremilor noastre. Dar nu te duci mai departe. O să vezi după aia exact ce și cum, iar de ode și puneri în context nu ai chef.
Televizorul tace în continuare, tu stai în vîrful patului, în jurul tău s-au strîns deja mai multe cărți pe care nu apucasei nici măcar să te uiți, nu știi ce să faci mai întîi, simți că trebuie să recuperezi tot timpul pierdut, simți că trebuie să‑ți limpezești mintea transformată într-o melasă greu curgătoare de tot ce faci tu acolo zi de zi, de rutina ucigătoare și de pasivitatea care ți-a încleiat creierul. Recuperezi, gîndești, citești, faci comparații. Gîndești.
Pauza e gata. Deschizi Net, știri, Facebook. Lumea se gîtuie și se înjură pe subiecte imposibil de clasat, precum atacurile de la Köln și cazul copiilor luați de la părinți în Norvegia. Toată lumea are certitudini. Și se scrie prost. Extrem de prost. Nici tu nu faci excepție. Bine ne‑am regăsit!
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
