Mîncare de tranzit
În ciuda unei oarecari rafinări a gustului odată cu trecerea anilor, în străfundurile alcătuirii mele rămîn aceeași fidelă iubitoare de mîncare proastă. Nu mă gîndesc aici la mîncarea proastă din restaurante. Asta mă enervează întotdeauna, mai ales cînd nu e semn al unei neputințe binevoitoare, ci cînd e un semn al indolenței și al lipsei de respect față de oamenii care le calcă pragul. Nu compari un restaurant din buricul orașului, care se laudă că face așa și pe dincolo, cu stabilimentele care-ți oferă mîncare de tranzit, exact ca niște puncte de prim-ajutor în ale ostoirii burților ghiorțăitoare. În spitalele astea ale burdihanului, nimeni nu operează cu simț estetic. Cusăturile sînt făcute repede, vizibil și grosolan. Urît, dar eficient.
Mîncarea pe care o iubesc e aia preambalată din gări, autogări, aeroporturi, benzinării și chioșcuri efemere. Aia de la împinge-tava. Cea care, uneori, te poate trimite direct la spital. E aventuros să mănînci un sendviș preambalat în gara din Filiași, așa cum e aventuros să mănînci o ciocolată semitopită numită „Batonul copilăriei“, într-un mic chioșc care miroase a podele date cu petrosin, în Mîrșa. Trăiești senzații tari cînd mănînci un mic la terasa ta de cartier, căreia i se zice, firește, „La varice“, la fel cum trăiești senzații tari dacă te încumeți să-ți iei sushi la Făurei – recunoscut pentru abundența de pește proaspăt, oceanic.
Mă atrag – așa cum becul aprins atrage molia inconștientă – sendvișurile preambalate, fade, cu batonul înmuiat de frunzele de salată ofilite care ies verzi și triste de pe margini. Desfac în două un asemenea sendviș să contemplu lumea tristă din interior. Pîinea buretoasă e pătată de sărăcia de ingrediente: niște rotocoale lemnoase de roșie, bucăți zgîrcite de mozzarella plastifiată și numita salată bleagă. Niște dîre verzi în carnea pîinii se numesc, ambițios, pesto. Ce bun e!
În fiecare oraș românesc în care ajung, mă uit după taraba cu mici. E posibil să mănînc mici cu ultimii drojdieri la primele ore ale dimineții, așa cum e posibil să mă înghesui cu toată lumea din urbe îmbrăcată frumos la festivalul Zilele Orașului Oarecare la aceeași tarabă cu mici. Le iubesc pe acele tanti îmbrăcate în halate albe care îți pun rulourile de carne pe un carton ondulat alături de un delușor galben de muștar ieftin. „Nu vreau cu pîine“, le zic doamnelor grăsuțe, iar ele mă privesc cumva mămos și îndoit: „Ia uite și la mimoza asta, ține cură…“ Doamnele în halat alb devin mai abitir zeițele mele atunci cînd înțeapă micul rumen cu trei-patru-cinci scobitori de care să te ții cînd mănînci. Din împunsăturile micilor țepușe de lemn zemuiește gras sucul din măruntaiele marelui mic. Of, Doamne.
Îmi plac localurile de tranzit în care te servești singur din cuve de inox pline cu sosuri roșiatice, verzulii sau albicioase, greu de identificat. Din cîte unul mai răsare un vîrf palid de aripă de pui ca gestul disperat al unui înecat fără scăpare. Chifteluțe dubioase scot burți rotunde din sosuri de roșii aromate cu dafin. Dealuri de piure modelat în onduleuri cu lingura așteaptă însoțirea cu ele. Șnițele scorojite în care trebuie să ghicești carnea dintre coperțile groase de pesmet așteaptă în teancuri următoarea gură flămîndă. Tacîmurile cu care mănînci toate chestiile astea sînt precare, vechi, cu lingurile subțiate de atîta folosință, aproape tăioase la margine. Munți de chifle nesănătoase își așteaptă alături mușteriii. Miroase a ciorbă cu leuștean. Sînt în rai.
Aeroporturile și benzinăriile mă îneacă în melancolie. Spleen-ul despărțirilor e însoțit de mirosul de cafea și de cel rece, de bomboane, covrigei și chips-uri de toate felurile. Din vitrine sclipitoare rîd croissante cu volane și felii de pizza inofensive, cu același gust, indiferent de ingrediente. Oricît de sătulă aș fi, îmi trebuie mîncarea asta de plastic din aeroport. Totuși, în topul interior al tuturor gustărilor efemere, de tranzit, taraba cu mici e neasemuită. N-aș da-o pe toată constelația Michelin.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
