Sinceritatea – o brută
Cred că cel mai tare mă înspăimîntă cineva care-mi răspunde la o întrebare oarecare cu acel stupid „Sincer?“ Păi, nu știu. Dacă răspunsul e simplu – „Magazinul se închide la 8.“ „Avea o rochie albastră.“ „Are 38 de ani“ – atunci, da, sincer. Dar dacă după „sincerul“ ăsta se ascunde o realitate dureroasă, gata să fie servită brutal unuia care habar n-are ce-l așteaptă, atunci nu, nu vreau să aud nimic sincer.
Mă înfricoșează mulțimile de persoane îndesate cu principii, gata să calce necruțător și fără pic de nuanțe în nesiguranțele celorlalți. Apostoli implacabili ai sincerității, vor fi în stare să lovească sensibilități fără să se gîndească prea mult. La faptul că uneori e, poate, mai bine să nu-i spui omului adevărul brut. Că fiecare situație merită cîntărită bine, și răspunsul trebuie croit în așa fel încît să nu faci mai mult rău.
Sînt cazuri ușoare și frivole care reclamă ascunderea adevărului. Evitarea unui răspuns sincer e o foarte importantă unealtă socială, un sceptru al diplomației cotidiene. „Auzi, rochia asta îmi face fundul mare?“ Păi, n-ai cum să răspunzi sincer la o asemenea întrebare. Și nici nu-s de acord cu cei care vor sări spunînd că e mai nasol dacă o lași pe această biată femeie arătînd ridicol în public. Femeii îi place clar rochia. Întrebarea e una de formă, în capul ei decizia e luată, imaginea ei e conturată, vrea doar o aprobare. Așa că răspunsul corect și bun va fi: „Nuu, nici vorbă, dar poate vrei să încerci și alt model...“ Dacă nici acum nu se prinde, o lași în pace.
Ai apoi situațiile în care ești musafir pe undeva, fie și la foarte buni prieteni, și te apuci să răspunzi sincer la întrebarea dacă îți place ciorba făcută pentru prima oară de gazdă și care are un gust absolut oribil. Cum să-i zici femeii care așteaptă un răspuns, cu ochii strălucitori, frecîndu-și palmele de emoție, uitîndu-se la tine cu speranță, ca la un dozator gospodăresc de stele Michelin, cum să-i spui, așadar, că ciorba ei e fără de speranță? Că miroase a cîine ud și că legumele par a fi mestecate de trei ori de cineva fără dinți? Cum să-i zici că abia poți înghiți chestia aia? Nu-i zici. Iei trei linguri și te scuzi cumva. Nu-i spui adevărul pentru că îi strici toată seara.
Credeți-mă, cel puțin în cazuri de genul acesta, știu ce spun. Făcusem acum ceva vreme un soi de prăjitură la care muncisem vreo două zile. O chestiune complicată, cu etape clare, despre care chiar credeam că a ieșit mai bine decît decent. Am servit-o unei amice care a răscolit-o cu furculița, a luat o gură și mi-a zis cu multă și groasă sinceritate: „Data viitoare pui mai puțină vanilie, da?“ „Data viitoare nu mai pun nimic, și mai am puțin cît să nu-ți pun tava asta în cap“, am gîndit în spatele unui zîmbet chinuit. „Da, sigur... mai puțină vanilie“, am zis uluită de atîta, mmm... stîngăcie din partea musafirei.
Alegerile personale, hainele omului, parfumul pe care-l folosește, mobila pe care și-a ales-o în casă, gresia portocalie, ciorba nasoală – astea sînt subiecte care ar trebui ocolite de sinceritate.
Sînt cazurile simple și clare de diplomație socială. Dar ce faci în cazurile grave? (Exemplul pe care-l dau acum e complet ipotetic.) Cînd știi, de pildă, că jumătatea dintr-un cuplu calcă pe alături? Eu prefer să nu torn pe nimeni și nimic. Iar chestiunea că nu ești un prieten adevărat dacă nu spui amicului ce i se întîmplă nu mă convinge deloc. N-aș ști cum să fac treaba asta și m-aș simți absolut ridicol. Bănuiesc că, dacă acelui cuplu îi e menit să se despartă, se va despărți, n-o să le dau și eu un șut în spate.
Cu atît mai greu e cu sinceritatea medicilor. Aș vrea oare să știu un adevăr dureros care mă va împiedica să trăiesc senin pînă la finele vieții, oricînd va fi acela, sau aș vrea să știu exact de unde pornesc și unde mă duc? O minte îngrijorată nu va săpa mai abitir într-un trup deja bolnav? Sau voința pură de a lupta, știind clar pentru ce, e mai importantă decît orice altceva? Aici chiar mi-e teamă să răspund.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
