Am
Am centrală, televizor, frigider, Internet prin aer, cablu, HBO HD, cosmetice felurite și creme pentru toate părțile corpului, vopsea de păr, flip-flopși, converși și ghete, nenumărate perechi de blugi, treimiitreisutedouăzecișicinci de tricouri negre, pungi rezistente de la Mega, covoare, mop și bormașină, cîrlige de rufe, șurubelnițe tubulare de la IKEA, multe pahare de vin, douăzeci de căni de cafea și tot atîtea de ceai, condimente asiatice, dulceață de la mama și miere bio zaharisită.
Am pastile antimolii, deodorant pentru covoare, lumină de veghe noaptea și obloane, cărți și cărți în mai multe exemplare, brățări de piele frumoase și brățări de piele urîte, două gantere mov de 2,5 kilograme fiecare, am pisică, mîncare pentru pisică, perie și WC pentru pisică, am cutii și farfurii de supă, de spaghetti, de prăjituri și de sushi. Am bețișoare chinezești și hanorace cu glugă.
Am eu nevoie de toate chestiile astea? Cum să nu! De fiecare firișor de ață și de fiecare tricou rămas nepurtat și îngropat cu anii prin dulapuri. Șurubelnița tubulară de la IKEA – în trei sau patru exemplare – e cheia care-mi strînge sau desface existența, e o inimă cu stent asamblabil în casă și, apoi, în feluritele creme îmi stă speranța într-o tinerețe veșnică și trufașă, iar de la televizorul hrănit din cablu aflu povești cu lume care alege să‑și părăsească orașul și slujba și să se mute undeva pe o insulă aridă sau în creierii munților. Citesc pe Internetul din aer cum renunță oamenii la tot și își iau lumea în cap pe mări și oceane și în lumea largă. Cu un rucsac în care și-au pus două tricouri și niște chiloți. Încerc să le înțeleg poveștile și simt că-mi vine din ce în ce mai greu.
Vedeți, din canapeaua mea așezată pe covorul meu, aspirat cu aspiratorul pe care-l țin în debaraua mea care cîrcîie de alte chestii ale mele nemaivăzute, încerc să înțeleg ce i-a făcut pe acești oameni să plece. Explicațiile lor sînt, la prima vedere, simple: sîcîiala cotidiană, stresul, slujba obositoare, șeful nasol, traficul oribil, sentimentul de inutilitate, consumerimul agresiv din jur, dezamăgiri diverse. Un om și-a luat banii pe care a reușit să-i strîngă în viață și a plecat pe o insulă între băștinași prietenoși. Numai că acolo, fără să-și dea seama, a luat-o de la capăt și a început să strîngă: o colibă cu acoperiș din frunze de bananier, un covor din coajă de nucă de cocos împletită, și-a julit genunchii să aducă apă curgătoare în coliba aia, acum vrea electricitate. Mîncarea pe care n-o poate cultiva o ia de la cîteva insule distanță după cîteva ore de drum cu barca. Deocamdată stă bine, tricourile și chiloții cu care a plecat stau lîngă niște chestii trebuincioase, dar nu în plus. Însă, încetul cu încetul, va începe să se întindă în pădurea din jur, pentru că vrea să vîndă din recolta mai mare să-și ia un tractor. Treaba devine stresantă. Cînd nu te aștepți, o să-și găsească iar coliba plină de troace inutile, așa, ca noi. Își va face prieteni și dușmani.
Ai plecat degeaba, băi, îmi vine să‑i zic de pe canapeaua mea, prin Internetul care vine prin aer. Am în frigider ouă, legume, brînzeturi, roșii uscate foarte snob la soare, capere și muștar. Mai am wasabi, garam masala și vinișoare subțirele de anșoa răsucite într-un borcănel. Măsline, unt tartinabil și lapte de midgale neîndulcit. Iaurt slab și brînză de vaci și mai slabă. Cît îmi ajunge, la o adică, să mănînc într-o zi? Niște pîine cu niște mere ar fi suficient. Sau covrigi cu iaurt, sau o ciorbă babană care să țină aproape o săptămînă. Ar fi suficient. Am eu nevoie de pastă de wasabi și cereale fără gluten? Am nevoie de televizor și de jucării pentru pisică pe care, de fapt, le-am luat pentru mine și nu pentru pisică, pentru că animalul ăla se mulțumește doar cu o hîrtie făcută ghemotoc? Am nevoie de toate astea? Fără doar și poate. Fără ele aș muri, m-aș îngrășa, m-aș plictisi, aș face riduri și, Doamne ferește, mi-ar rămîne timp să mă gîndesc și la altceva.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
