Nu ne vom despărţi niciodată
Sîntem împreună de cincizeci de ani. De cincizeci de ani am împărțit bune și rele, am dormit cu capul pe aceeași pernă, am mîncat aceeași pîine, am făcut doi copii care au crescut și au plecat, ne-am avut unul pe celălalt și ne-am mîncat ficații unul celuilalt, necontenit, de mai bine de cincizeci de ani.
Am crescut împreună, ne-am maturizat împreună în căsnicia asta lungă și aventuroasă, plină de viață și plină de bucurii și inimi frînte. Mă uit la noi doi în tot amarul ăsta de ani și ne văd ca într-un caleidoscop căruia i se schimbă necontenit formele și i se reașază culorile în alte tipare, în alte geometrii străine, dar totuși atît de familiare. Un caleidoscop în continuă mișcare, dar care rulează la infinit aceleași piese. Uite un pătrat făcut din cristalele roșii din tinerețe, uite un romb galben-portocaliu din așchiile lucioase de pe vremea cînd aveam și noi treizeci și ceva de ani și eram așa de tineri. Ne văd pe noi într-o succesiune de mișcări, de-a lungul acestor lungi cincizeci de ani. Sîntem cumva ca în celebra reprezentare a ridicării omului modern din maimuță. Proptindu-se încet în mîini și în picioare, pînă ajunge creatura conștientă de sine, bipedă și neiertătoare de acum. Așa și noi – uite-ne ce tineri eram și cum începem drumul invers; drepți și tineri eram, uite cum ne gîrbovim în schema asta a lungului drum către poziția culcat o veșnicie.
Mă uit la tine, ai trecut acum de 80 de ani și Parkinsonul pe care încă poți să îl temperezi cu ajutorul medicamentelor te face cumva crispat și nesigur. Nu mai vrei oricum să mănînci supă în străini și ții furculița într-un mod bizar, înnodată cumva între degete. Mă uit la tine, iar ochii tăi albaștri pe care i-am iubit sînt cuprinși de o ceață gri. Ai obosit și puțină mîncare ți-a rămas în colțul gurii. Mă reped să te atenționez, să te șterg, nu-mi place să te văd așa, vreau să-ți iei seama, trupul tău e oglinda mea, iar durerea e de două ori mai aprigă așa. Am obosit și eu și mă văd în tine – ridurile, un rictus aiurea al gurii, picioarele umflate, statura mai mică. Ne-am tasat, am îmbătrînit.
Ce bine era cînd eram tineri! Cînd băteam munții în tenișii noștri din gumă ieftină, cînd culcam ierburile înalte din luminișuri în acel august fierbinte. E atît de departe perioada aia. Dar parcă abia acum am reușit să vedem cîte ceva din lumea asta care e din ce în ce mai ispititoare. Unde, Dumnezeule, s-au ascuns toate minunile astea și unde am fost noi? Sîntem copleșiți, uluiți și vrem să tragem cît putem de viața asta care ne rezervă surprize necontenit. Nu se face să mori, mai sînt atîtea de văzut, de auzit, mai sînt atîtea de crezut.
Te văd pe tine, tînăr, în fiul nostru. Ia uite ce înalt e, că îi ajungi abia pînă la piept și vine așa de rar pe acasă. Mă uit la fiica noastră și mă văd tînără și repezită, gata să răstorn lumea și gata să fac ciorbă și trei feluri de mîncare într-o clipită, fără să obosesc și fără să mă doară așa de tare spatele ăsta înțepenit.
Dintre noi doi, însă, tu pari mai vulnerabil, tu pari că aluneci ușor, te retragi un pic din calea evenimentelor și reacționezi cu lentoare sau altfel decît te știam de obicei. Ești mai urîcios, mai bizar și un pic mai greu de înțeles. Eu poate că nu sînt chiar așa, dar, cine știe, în ochii tăi poate am ajuns la fel de bizară și de lentă, poate că și tu observi cu tristețe cum aripile brațelor mele, odinioară subțirele și nervoase, atîrnă acum ca o draperie flască de carne. O să-mi iau în curînd zborul cu aripile astea de piele și carne – flap-flap-flap, o să trec pe deasupra blocului de vizavi zburînd greoi și o să mă întorc înapoi în balconul nostru cu petunii.
Tu o să-mi faci o fotografie cu unul din telefoanele astea deștepte ale copiilor. Degetul tău cutremurat de boală va apăsa inconștient de 50 de ori, într-o clipită, pentru o singură poză. Vor fi 50 de instantanee aidoma ale mele înregistrate într-o secundă cu mîna ta parkinsoniană. Eu, bătrînă, zburînd peste blocuri cu tine așteptîndu-mă. De 50 de ani.
