„Ia zi, ce vrei tu să te faci cînd o să fii mare?“ O mînă te mîngîie pe creștet și-ți trage ambele codițe prinse sus, spre ceafă. Doare. Aceeași mînă te apucă de una din fălci și o zguduie cu tandrețe. „Medic veterinar“, zici, cu ochii înlăcrimați de manifestările de tandrețe. „Oooo, bravo“, face posesoarea mîinii – o mătușă sau ceva, nu-ți mai aduci aminte –, „dar știi că pentru asta trebuie să înveți, bla-bla…“
Genți în care încape absolut orice. Fac parte din categoria asta și vă spun sincer că un asemenea personaj poate să scoată din geanta aia de la o șurubelniță în cruce pînă la picături decongestionante de ochi. Umărul meu drept e un pic mai jos plasat decît umărul meu stîng.
Unul e prea gras, tu te temi să nu-ți rupi vreun picior, ălălalt n-a băut destul și e conștient de toată absurditatea situației. Întîlnirile voastre sînt un vîrtej neobosit care vă lasă secați vară de vară.
„480 de leeeeei?? Ce-i astă, măi?“ Mă alătur și eu, pe mutește, stuporii lor, cu ochii albi încă țintă în bidonul de Persil. Păi așa e, la ce naiba s-or fi uitat, că nu există un obiect pe acolo care să coste 480 de lei.
Taică-su îi face poze. I-a luat breloc cu un Hamlețel mic, din pluș, care ține în mînă un craniu și mai mic. Din pluș. Craniul arată ca o clătită cu ochi, călcată de trei ori de un camion.
N-aș mai putea mînca doar chips-uri și Cola toată ziua în loc de ce maică-mea numea „mîncare adevărată“. N-aș mai putea să stau cu săptămînile în cort la Vamă.
Pleci așa, cu inima îndoită, tensionat-piatră și-ți bate inima nebunește de fiecare dată cînd treci prin filtrul de securitate de la aeroport de parcă ai ceva înspăimîntător de ascuns.
„Tre’ să tăiați aici cu flexul bucata asta lungă din faianță, de aici, de sub țeava de admitere, pîîîîînă jos. Se face un praf… ’ai de sufletul meu, albi vă face!“
Mîna Maicii Domnului. Sau caprifoi, pentru adultul de după. Ne trăgeam pe lîngă un gard potopit de flori cărora le smulgeam fără milă pistilurile în capătul cărora tremura mic un strop de nectar. Ăla se băga în gură.
Intelectualul acceptat al blocului e domnul Georgescu. Are tablouri în casă, moștenite de pe la o mătușă născută-crescută prin București, care avea casele odinioară prin Uranusul care zace acum sub Palatul Parlamentului.
Ea se va ridica de la birou să închidă aerul condiționat. Cîțiva vor ridica priviri mirate din ecrane. „Nu mai pot de frriiig“, va spune silfida. „Uite, mi s-au învinețit mîinile și picioarele de frrriiig!“
ine chelnerița hărtănită: „Ia-ți salata, ia-ți vinul, la revedere, viața mea e de căcat“, spun ochii ei obosiți. Și a noastră, domnișoară, și a noastră.
Cum să te desparți de om cu „Hai, pa“ și atît? Propoziția e debalansată, situația socială e într-un picior, iar un bun echilibru de situație cere neapărat această promisiune de revedere. „La revedere, poate ne mai vedem.“ Ne mai vedem pe naiba.
„Haide, dom’le, n-a murit nimeni din puțin coniac!“ Poate să fie șapte dimineața, să ai treabă de nu știi de unde s-o apuci, dar omul să te invite să bei o litră de coniac pus în cafea. Îți îndeasă sticla aia sub nas de ți se face rău numai cînd vezi cîtă e. Se cheamă ospitalitate.
„Nu vreți să fiți un supererou pentru…“, aud o voce extraordinar de veselă a unei fete care nu știu ce voia și de la mine. „Nu“, i-am zis slab, și mi-am continuat drumul. Am lăsat-o puțin nedumerită în drum, iar de părut rău îmi pare și acum. Al doilea refuz în cîteva zile. Am oare o piatră în loc de inimă?
A moștenit croitoria de la taică-su, care la rîndul lui l-a moștenit pe bunic. O lungă tradiție de împuns cu acul, de tăiat, croit, ajustat și prins în bolduri.
Ciorapii tăi, mulți, foarte mulți, pentru că toată lumea îți ia ciorapi de Crăciun și de ziua ta. Mulți, foarte mulți, pentru că încă se aruncă lucruri cu regret și ai de-a valma noutăți și vechituri, nimic deosebit totuși, aceeași modestie și lipsă de interes, pînă la urmă, căci, atunci cînd stai jos, ciorapii tăi sînt prea scurți și arată din cracul pantalonului o parte din pielea albă și bătrînă a gambelor tale subțirele.
Să zicem că aveți o zi proastă. Plină de ședințe în care se pierde vremea, iar cățelandrii vor să arate că latră gros în fața dulăilor, în care se discută nimic și după care nu se aplică nimic din nimicul discutat. Vă trece viața pe lîngă urechi.
Eram la masă cu o persoană care ar fi fost în stare să răstoarne localul ăla cu fundul în sus, care ar fi făcut un război atomic-nuclear din biata greșeală. Am preferat să-mi păstrez zenul. Sînt sigură că e multă lume care nu va fi de acord cu asemenea comportamente, dar asta e, îmi asum, la urma urmei, totul.
Cum se strîng doi-trei la o masă, pac! Poză. Ba un selfie de grup, ba mîncarea adusă la masă și pozată de sus ca să se vadă frumos pe Instagram. Asta cu pozele făcute ciorbelor, hamburgerilor sau cine știe cărui alt fel de mîncare rafinat, pus pe farfurie între trei picături de sos, e nebunie curată. O să vezi lume care pare întreagă la cap ridicată în picioare, aplecată în față sau țintuită în poziții nefirești ca să iasă poza bună.
Individul pensionar cu două capete, unul de soț, celălalt de soție, o să umple net-ul și cu pozele lui de la diverse nunți. Invariabil, tataie va avea un costum maroniu cu revere late, iar mamaie o să întindă peste un pîntece obosit un lurex verde. Picioarele lui mamaie or să fie sugrumate de niște pantofi prea strîmți, negri, lucioși, cu un toc jos, pătrățos.
P. a slăbit douăzeci de kilograme și a renunțat să mănînce carne. A., așijderea, a dat jos zece și evită grăsimile și conservanții din mîncare. Eu… n-am prea slăbit, dar nu mai beau vodcă, fac sport și încerc să-mi temperez crizele identitare. Nici unul dintre noi nu mai fumează.
Am pus rețeta pentru checul cu lămîie pe masă. E scrisă pe o foaie ruptă neglijent, pătată cu toate ingredientele care intră în checul ăla, scrisul din pix e diluat pe alocuri pînă la ilizibil, cu urme de ulei și grăsimioară care au făcut hîrtia transparentă. Șase ouă, separate albușurile de gălbenușuri, bla-bla-bla.
Am găsit preț de cîteva zile, în fața ușii noastre, pe scară, mucuri de țigară strivite cu sete și un fum să-l tai cu cuțitul. Nu știu care nefericit s-a gîndit să fumeze la adăpost fără să se mai obosească să coboare un amărît de etaj afară.
Dacă ești o fată cu însoțitor, acesta va fi întrebat, nu tu: „Doamna nu servește un aperitiv? Avem niște țuiculiță, poate un whisky…“, se aruncă el internațional.
Poți să faci cele mai frumoase și mai dezinteresate gesturi, să ajuți, să dăruiești, să acționezi din convingere și cu inima curată, căci tot se vor găsi mulți care să sape în rahat după resorturile ascunse din spatele acțiunilor tale.
Unde se termină compasiunea și unde începe naivitatea? Unde se termină înțelegerea și unde începe ura? Cît poți justifica din ceva ce pare de nejustificat?
Nu ești mascul îndeajuns dacă te uiți la țopăielile lui Barîșnikov. Nu e OK să stai o oră jumate cu ochii în niște tutu-uri roz și nici cu ei în colanții vreunui prim-solist. Nu-i demn pentru un tip adevărat să admire coupé jeté-uri, ronds de jambe, plié-uri și piqué-uri.
Și tot pentru că trăiești în societate, va trebui să mergi la petreceri de serviciu, la teambuilding-uri unde te arunci pe spate în brațele colegilor în poiene de munte, la mare într-o gașcă de seminecunoscuți unde vei fi chinuit înfiorător de un folkist cu o chitară, la botezuri și la înmormîntări
red că devine foarte simplu să ajungi să-ți otrăvești viața cu presupunerile cele mai negre. Dă o căutare pe Google la transaminaze mărite și fandacsia-i gata. Dar dacă te perpelești că ai ficatul ferfeniță cu gura plină de jumări, atunci sigur nu mai e nimeni de vină, nu-i așa?
Cum se zice la „așchie“, „copită“ sau la „mărăcine“? Taică-miu se uită fix în ochii mei cu o expresie ușor amuzată, așa cum probabil că se uita și la studenții lui. De la o vreme a luat un obicei în a mă întreba care e corespondentul în tătară al unor cuvinte alese la întîmplare.
Bate ușor din picior, își punctează măsura frazelor, ritmul, se dirijează pe sine în murmurul din care nu reușesc să pricep absolut nici un cuvînt. E nebun. Dus cu capul. Tra-la-la. E buimac.
O să-l omor încet și sigur pe Haplea neisprăvit care zace în mine, pe mîncăciosul care e în stare să dea gata o putină de brînză și un stand întreg de chips-uri în timp ce stă la televizior.
E genul de cuplu în care el sau ea sînt tot timpul „noi“. „Nu ne place ciocolata“, o să-i auziți pe cei doi ciripei care se țin constant de mînă. „Ne place la mare, bem numai vin roșu, nu mîncăm sărat…“ – totul se face la comun, iar individualitățile fiecăruia s-au topit una în alta ca figurinele de ciocolată lăsate în soare.
Va alege micii cărora le-am ridicat ode, va alege un cîrnat ardelenesc cu multă boia sau niște Pleșcoi iuței în fața oricărui chorizo. Sînt prizoniera gusturilor țării în care am crescut. Sînt victima duioasă a ardeilor umpluți și a salatei de vinete. A sarmalelor în foi de viță.
Ridic un pic ochii din treburile mele și văd că orașul e tare aglomerat cu mii de alte ființe non-umane. Trecem unele pe lîngă altele, specie pe lîngă specie. Pene, blană, bot, mustăți, hanorace, pantofi, pernuțe, cozi, aripi, platoșe chitinoase, iPhone, antene, căști. Se ciripește, se croncăne, se miaună, se latră, se țîrîie, se chițăie.
Ajungi la singurul pasaj mai intim-descriptiv dintr-o rupere umană în genul lui Amos Oz, fix în momentul în care vreo tanti se decide să citească laolaltă cu tine, iar apoi te privește cu o mică grimasă dezaprobatoare.
Între timp, dominatrix a povestit – pentru noi toți și pentru nimeni – cum i s-a furat poșeta din parc în timp ce aștepta o amică – „a dracului de ștoarfă! Că întîrzie tot timpul, dar de acu’ s-a terminat, să n-o mai vadă!“
„Păi, nu știi“, îi zic, „ce a spus Ponta/Cioloș/Băsescu/Tăriceanu (insert any name here) despre cutare lucru?“ Mă privește cu niște ochi calmi și senini. „Nu, zice, nu mă mai uit la știri.“
Tot așa, regula lui „nu atinge“ începe din școală. Unde „nu face aia sau ailaltă“ e baza de la care pornește educația, cînd normal ar fi să ți se spună, dimpotrivă, „fă aia și ailaltă“. Ca cineva să gîndească ce ar fi bine să faci și nu ce ar fi bine să nu.
Citeam deunăzi povestea unor freelancer-ițe care bat lumea stînd trei luni la Madrid, două la Berlin, șapte în New Delhi, și-mi venea greu să pricep din ce naiba trăiesc.
