Cuşca socială
Eram, ca de obicei, în metrou într-o dimineață și, de plictiseală, de spleen de iarnă, de rutină, din nechef de făcut altceva, ascultam, ca toată lumea, ce povestea o fetiță tatălui ei. Tătînele o ducea la școală, avea atîrnat de braț un ghiozdan mov imprimat cu una din prințesele alea imposibile, cu ochii turcoaz mari cît farfuriile. Fetița, să fi avut 6-7 ani, vorbea tare și răspicat și povestea cum Ilinca, Carina, Sofia și nu mai știu care au desenat mai urît ca ea la școală, că doamna a lăudat o și așa mai departe. Lumea asculta amuzată. Copilul părea deștept, avea o mutră de veveriță vioaie. Piticania a simțit că în jurul ei unduiește un val de simpatie și a plusat.
Știți cum fac copiii, cum te simt mai slab, cum îți dau la operație. Asta mică a început să se dea în stambă. I-a recitat lui taică-su nu știu ce poezie, a vrut apoi să-i zică ce a zis „mami“ cînd a fost ziua ei, taică-su a întrerupt-o stingherit și i-a zis că-i povestește mai bine acasă. Fetița a vrut apoi să joace nu știu ce joc în care tătîne-su să bage capul printre brațele ei făcute colac. Lumea era deja întoarsă spre scenă, cu mîinile în sîn. Popcorn n aveam, pufuleți avea cineva. Mai era și o doamnă cu merdenea. Omul cu copilul a trecut prin toate culorile de roșu, era clar că se simțea stingherit de dezinvoltura fetiței care se ridicase ca pe o scenă pe simpatia populară din vagonul de metrou. Asistam la un spectacol derutant de cabotinism precoce.
Ați observat probabil cum se topesc privirile tuturor în preajma unui copil. E drăguț, e dulce, e fălcos, e mic, e neajutorat, uite ce ochi mari are. Chiar și ăia care nu-s deloc impresionați sînt nevoiți să schițeze măcar un zîmbet. Așa se face, regula socială zice să tragi de colțurile gurii cînd ai de-a face cu un copil și mai ales cu părintele acestuia. Copilul ăla poate să fie urît ca munca nedorită, urît ca o zi de luni în ianuarie, urît ca spaima, tu trebuie să zîmbești. Sigur, nu ești acum obligat să-l și lauzi, dar un zîmbet e obligatoriu să produci. Altminteri te va considera lumea un monstru și un prost-crescut. Cui nu-i plac copiii și hamsterii nu-i om de omenie.
Cușca socială, printre zăbrelele căreia degeaba întinzi mîna și pretinzi că ești liber, mai spune că ești nevoit să lauzi și să mănînci salata de boeuf a mătușii Aurica. Poate ea să plutească în oceane de maioneză grăsoasă și să aibă în ea ogoare de mazăre pe care n-o suporți, poate să fie puiul ăla ciopîrțit din ea mai groaznic la gust ca o clanță murdară, dar tu va trebui să mănînci. Nu știi exact ce mistică întîmplare familială, care Minnesänger de acu’ trei generații a trecut din gură în gură ideea că salata Aurichii e inegalabilă, cert e că mitul s-a umflat și s-a tot umflat, iar Aurica e acum legendară pentru salata ei, iar dacă tu te vei ridica împotriva ei vei comite cel mai devastator păcat, un păcat care te va exila definitiv din apartamentul ei și din familia lărgită din partea maică-tii. Nu că ți-ar părea rău, dar e rudă și nu se face.
Poți să te cațeri tu pe tavanul cuștii sociale și, atîrnat cu picioarele în sus și capul în jos, să te dai extraordinar de rebel, că, la un moment dat, tot va trebui să te duci la o nuntă. O nuntă. Cu tot ce trebuie. Iar dacă, la un moment dat, îi devii simpatic unchiului din partea miresei și nu mai scapi de el la ciocnit de pahare și povestit aventuri de pe vremea cînd făcea armata, om te-ai făcut. Va trebui să asculți toate chestiile astea cu un zîmbet. Va trebui să le asculți, să stai acolo, nenorocit, cu mîinile în poală, în fața unei felii sleite de tort la 5 dimineața.
Și tot pentru că trăiești în societate, va trebui să mergi la petreceri de serviciu, la teambuilding-uri unde te arunci pe spate în brațele colegilor în poiene de munte, la mare într-o gașcă de seminecunoscuți unde vei fi chinuit înfiorător de un folkist cu o chitară, la botezuri și la înmormîntări. Așa se face, ne supunem.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
