Cît am iubit carpetele din copilărie și unde sînt acum… Am pe pereți niște chestii alb-negru, ba chiar și niște artă post-pop ironică, un Stalin lîngă Marilyn Monroe – East meets West, cică –, ceva tablouri afumate în ulei moștenite din familie
Nu sînt teribil de inteligent. Îmi fac singur vacanța-invazie, la care am visat tot anul, un calvar. Sînt încruntat tot timpul, țip la femeile și la copiii mei, voi fi într-o continuă vînătoare după un loc mai bun la masă, pe plajă, pe stradă. Voi căra ca un catîr toate uneltele unui invadator. Prosoape de baie, umbrele, loțiuni de plajă, pălăriuțe și sticle cu apă. Voi asuda în insula asta minunată a ta și n-o să mă pot uita la albastrul mării tale pentru că sînt mult prea hăituit. Și al dracul
Am învățat să nu tac. Chiar dacă reacția mea îmi pare mie însămi uneori ridicolă și oarecum leșinată, am învățat să nu tac în fața nedreptăților de orice fel. O parte din treaba asta am învățat-o de la maică-mea, care, probabil ca orice mamă, e o leoaică. Una blîndă, cu reacții aparent caraghioase, dar leoaică fără doar și poate. Ea e cea care, exasperată de cineva care tot suna la telefon aiurea, îl amenință teribil pe individ: „Domnule, dacă nu te potolești, te avertizez că te înjur!“ Înspă
Făceai un soi de detoxificare și nu mai aveai, cică, urmă de acnee. Minunat, dezirabil. M-am dus după aia în direcția cealaltă pentru că citisem despre dietele keto în forumurile alea pentru sportivi. Adică mîncai la greu grăsimi și cărnuri, dar nu aveai voie să pui gura pe aceleași blestemății de carbohidrați. Mîncam unt cu unt și carne cu carne. E adevărat, te subțiai o vreme, dar bine nu îți era. O sinucidere cu bună știință. Întîmplarea a făcut că m-am trezit nevoită să fac n
Pentru o persoană care face minunat lucrurile doar pe jumătate, sînt un ascultător perfect. Și un observator care a reușit să-și cizeleze simțurile tocmai din frica de a nu termina ceva, ceva care apoi va fi uitat și pierdut definitiv.
Eu dau din cap că am înțeles, ca o păpușă stricată. „Uite, după ce denumești fișieru’ ăsta, îl salvezi în folderu’ consacrat, pui apoi tot ce faci nou peste cu «save as» și-l tragi ușor din mouse aici în «release», și gata, s a dus în emisie. Te duci apoi și verifici din library că e totul în regulă, da?“
Nu recunoști pătrunjelul în mediul lui natural și-l calci cu nonșalanță. L-ai văzut doar în snopuri la magazin. La țară sînt trei catralioane patru sute de mii de muște. Intră în ochi, în gură, în pahare, în mîncare, în casă, roiesc în WC-ul din curte
Oborul, cu aura lui de autenticitate (urît cuvînt), atrage ca un bec în noapte o grămadă de fluturi de oraș cu aripile tatuate, cu ochelari de soare alternativi și Converși în picioare. Mă gîndesc cît mai durează pînă îl scumpesc, de o să ajungi să dai 10 lei pe un kil de roșii în plină vară ca în sărăcia asta de Amzei. Mă gîndesc că Piața Reșița, aflată în fundul Berceniului, pe unde am copilărit, n-are nici o șansă de hipsterizare. O să ne alerge ăia cu micul nemestecat în gură dacă facem fițe
Un vecin de scaun mare și lat care-ți ocupa mînerele, jumate din locul tău, aerul și toate gîndurile bune despre umanitate. O să vorbească tare la telefon pînă în ultima clipă. O să foșnească, o să rîcîie și o să scobească cu o față dezgustată prin mîncarea aia de avion.
„Mulțumesc“, zic, „dar vă rog să-mi mai aduceți o apă tonică și puțină gheață. O să-mi construiesc singură ginul, ca la Ikea.“ Ultima parte am zis-o în gînd, ca să nu-l derutez și mai tare.
Ai mințit că te duci la meditații, dar dădeai banii pe altceva. Te-ai înscris, de pildă, la un club de călărie fix înainte de examene, și ajungeai acasă mirosind a grajd după două ore în care se presupunea că ai învățat temeinic parnasianismul la Macedonski.
Cu teama de a nu lua note mici la școală. Cu teama de păianjeni, albine și omizi. Cu frica bine ascunsă de Sofica, grasa din fața blocului cu care mă încăierasem de nenumărate ori.
Dacă aș pleca vreodată din patria asta dulce, mi-ar fi dor de mirosul de vinete coapte, vara. De intimitatea asta un pic promiscuă din blocurile copilăriei mele. Căci asta vor face depărtarea, distanța și ruperea: o reîndrăgostire cu ochi umezi de bețiv.
Altcineva de vină. Ăia care n-au votat. Habar n-au cine e la guvernare și nici n-o să le pese curînd. Realitatea lor e, poate, un job 9-17, două vacanțe în străinătate, ieșit în weekend și făcut praf în cluburi, recuperare, de la capăt.
Ca orice orășean cumsecade, văzuse și, mai ales, auzise în viața ei de colocatară cam tot ce se poate vedea și auzi. Schelălăieli de cățel mic și amărît lăsat cu orele singur prin casă, certuri de familie și gemete de cupluri înfocate, manele și Manowar, Grieg, Ceaikovski, Nicu Alifantis și Jurnalul de la Antena 3 dat la maximum.
...altceva mă fascinează și-mi dă mult de gîndit în ultimii ani. E paradoxalul rău din interior. E femeia care rîde de femeia la volan, blonda care spune bancuri obosite cu blonde, femeia care le urăște pe cele care au îndrăznit să spună metoo pentru că sigur alea sînt niște desfrînate...
Și plec. De aia plec. Și să știți că, deseori, nici măcar nu mai e amărăciune în despărțirea asta. Poate să fie extrem de multă speranță, fie că plec dracului doar cu o pungă de plastic în mînă sau cu un Samsonite scump. Căci dincolo de dezamăgirea care curge încet în subteran, ca un fluviu de rahat, e libertatea adevărată și al naibii de greu de dus în spate.
„Iancu, nu fă aia, nu fă ailaltă. Iancu, nu!“ Maică-sa seamănă picătură cu mama lui Mihnea și a lui Horia. Parcă are cearcănele mai adînci un pic. Sînt și tați prin jur și, clișeistic îndeajuns, par a fi mai relaxați. Unul a venit cu fiică sa, leit Pippi Șosețica
Cămășile din acest grup sînt întinse pe burți generoase. Nimeni nu are barbă, obrajii sînt prospăt ferchezuiți, cefele tunse din scurt. Pantofii făcuți cu cremă par incomozi. Doamnele sînt strălucitoare. Una dintre ele e ca un glob de discotecă
Improvizăm cu geniu. S-a stricat o clanță? Dă-o dracului, o sîrmă petrecută peste două cuie îndoite și e ca nouă, ce vă mai plîngeți atîta? Spitalul „nu are autorizație de securitate la incendiu“. Noi v-am anunțat, intrați dacă aveți curaj și vă internați.
Nu-mi plăcuse deloc prima poză de buletin. Și că era sigur o fotografie pe care nu puteam s-o modific cu pixul. Am găsit multe altele desenate pînă la nerecunoaștere prin albumele de familie sau aruncate de-a valma în cutii laolaltă cu alte poze ale nunților unor necunoscuți.
A fost un tip care a avut de dat, despre care lumea credincioasă zice că s-a întrupat în dăruire. L-a luat lumea de nebun – așa se întîmplă întotdeauna –, omul și-a văzut de treabă și a dat tot ce avea de dat. Cîțiva au primit, majoritatea nu, încă. Tipul ăsta se numește Iisus, o să învie acuș, în cîteva zile. Eu, una, pot să primesc măcar o poveste frumoasă.
Băutul și mahmureala. Mahmureala și băutul. L-au însoțit cu retrageri și reveniri, cu absențe largi sau cu istovitoare prezențe pînă acum, la maturitatea trecută bine de treizeci; el, persoană decentă, funcțională și gînditoare. Primul pahar e mai greu. Are la capul patului, pe lîngă paharul cu apă
Am trecut acum ceva timp pe lîngă amicii care frig cărnuri pe trotuarele Bucureștiului. Jur că am vrut să le cer un mic, dar m-a inhibat privirea aspră a unuia dintre grataragii, care a presupus (greșit) că mă deranjează activitatea lor prea în public.
Unii stau cîte zece ore cu fundul pe scaun la casă, la Mega. Trec brînza, ouăle, salamul, hîrtiile igienice cumpărate de sutele de oameni care trec prin fața lor prin cititorul de bare, pun cumpărăturile noastre în pungi, ne dau restul și ne urează o zi bună cu un aer egal, corect, nici cald, nici rece, nici sus, nici jos, ca niște arhangheli care vînd telemea.
„Închide“, zice mama, „închide tu prima“, zic eu, ascultînd în fundal un televizor dat la maximum la știri și pe tata care întreabă dacă să stingă sau nu focul de sub ceai. Dacă maică-mea ar închide din prima, cu siguranță aș crede că nu mai sînt iubită.
Sînt un om leneș. Sînt un maestru al amînărilor pînă în ultima secundă și un expert al trasului de timp. Netflix în loc de scris. Cîrciumă în loc de citit. Casă în loc de plimbat. Dormit în loc de înfruntat realitatea.
Interlocutorul meu se uită sidera: „Băi… ce naiba faci? Croșetezi? N-ai văzut, mă, că de fapt nu murise și era doar ascuns în galaxia X??!!“ „Galaxia X!“, fac eu cu emfază, dar habar n-am că s-a vorbit de galaxia asta în film.
Ați observat cît de dezinvolți sînt adolescenții ăștia? Cum intră pe ușă cu superbitate, ca Nero peste popor, ca lordul în camera de audiențe? Ușa se deschide cu un zvîcnet nervos, nu e nici o urmă de ezitare în gesturile lor. Oare ce făceam, la rîndul nostru, în liceu?
Genul de doamne pe care, da, le vezi prin politică. Una e strădania unei femei cumsecade care „se face și ea frumoasă“ după cum crede de cuviință și după cum o ajută imaginația și educația, și alta e țopenia perfectă, sfidătoare și suficientă.
Sînt varză de oboseală, n-am înțeles aproape nimic din zilele astea libere, iar coroana cool de hipstereală îmi zace caraghios, într-o rînă, pe creștetul capului. La anu’ fug de acasă.
A fost o vreme cînd tot ce ținea de porc reușea să mă fascineze absolut. Pentru că acasă nu se făcea și nu se mînca, toată meșteșugeala, ritualul și ceremonialul din jurul lui mi se păreau culmea exotismului.
Un tataie din ăsta o să dea share la nesfîrșit la toate fotografiile din vacanță ale fiului, nurorii și nepoțelei. Fiul cu familia în Grecia, prin sudul Spaniei, în șlapi. La bulgari, arși pe față și pe umeri, cu beri reci și supe cu cartofi prăjiți în față, într-o crîșmă oarecare. La pescuit pe undeva pe lîngă oraș, poze tremurate și defocusate, cu nepoțica în crocși roz prinsă în plină alergare undeva la țară.
Teamă că n-o să ai bani lună de lună pentru creditul ăla nenorocit la casă, care te-a legat de bancă și de job cu trei rînduri de lanțuri pentru treizeci de afurisiți de ani.
Știm că acest clivaj de generație se găsește peste tot. După votul pro-Brexit, de pildă, tinerii care au votat pentru Europa au început să întrebe, din ce în ce mai serios, că de ce unul cu viața ajunsă la final decide, pînă la urmă, viitorul lor, dar și al celor nenăscuți încă.
În loc de mîini are două telecomenzi uriașe. În loc de ochi are în mijlocul frunții o cameră de filmat ciclopică, în loc de urechi – difuzoare, și în loc de gură – nimic. A redevenit cititorul halucinat, upgradat acum, bionic, dar, paradoxal, fără un RAM de memorie.
Poate că ți se pare că lumea ta se prăbușește dacă iar n-ai apă caldă în dimineața asta, pentru că de fapt nu mai ești OK cu locul pe care-l ocupi pe aici, job-ul devine din ce în ce mai stresant pentru că nu ți-ai rezolvat tu problemele de devenire personală – de teamă, de lene, de comoditate, din lipsă de talent.
Love-hate, așa e cu Bucureștiul meu. Știu sigur că aș suspina după el dacă ar fi să nu-l mai văd vreodată. Așa cum știu că el ar înghiți indolent orice fel de amintire a trecerii mele pe aici.
„Băi, unde naiba au pus ăștia chips-urile? Dar napolitanele alea fără zahăr? Uite, mă, nimic nu mai e la locul lui!“ Stai și te învîrți ca o găină fără cap în magazinul pe care, pînă mai ieri, îl știai cu ochii închiși.
Ridici un pic tonul și se înghioacă în ei, ca melcii. Timiditatea înfiorătoare care-i marchează e paralizantă în multe momente sociale cărora trebuie să le facă față ca niște oameni maturi ce se află, nu ca un licean născut îmbujorat de angoase.
„Te îmbolnăvești cam repede în ultima vreme. Ce e cu tine? Muncești prea mult, fumezi iar mult…“ Noroc că nu sînt lîngă ea, că sigur îmi tragea pleoapa inferioară a ochiului în jos să vadă ce culoare dubioasă o fi și pe acolo.
Politicieni care se fac că nu știu cît costă benzina pe care ei au scumpit-o, o mare sărăcită de oameni, mințită cu nonșalanță ucigașă, pentru care nimeni n-o să facă nimic, bani furați în sănătate și bătrîni lăsați să moară ca niște cîrpe vechi.
