m iubit și ne-am chinuit unii pe alții. Ne-am șantajat emoțional cu pricepere – deja știam cum se face, arta era desăvîrșită. Am citit și am povestit, am analizat poveștile și întîmplările, ne-am certat pe idei, pe cărți, pe
Și apoi te gîndești iar la tine, cu mai multe referințe despre New York, Boulder-Colorado, Huntsville-Alabama decît despre Mizilul de la 50 de kilometri sau cîți or fi. Cum clădești tristețile astea, piatră pe piatră, cum te bucuri de ele, te scalzi în ele ca într-un ochi de mare încălzit de soare. În blocul de alături un schizofrenic și-a omorît mama, a fost puzderie de poliție și gură-casă pe trotuare – întotdeauna tîrziu, prea tîrziu. Lîngă tomberoane zace o pasăre moartă, umflată d
Doi gropari care nu arată deloc ca-n romane – poartă veste galbene, reflectorizante și șlapi de plastic – fumează față în față și au o dilemă: „A zis doamna aia să scoatem cu grijă florile, că cică e pă cale de dispariție“, zice unul dintre ei. „Care e, măă?“, întreabă abulic colegu-su. „Florile, mă, a zis că să nu le distrugem, că e pă cale de dispariție.“ „Să dea dracii-n ele, da’ ce flori e alea, mă?“, se miră iar ăstălalt, nemulțumit că are de făcut o treabă delicată. „Dreacu’ să le
Dezmembrezi tot, scoți toate cărțile, le ștergi de praf și le rearanjezi. Iar eu sînt extraordinar de ineficientă în asemenea activități. Poate să mi ia două zile, poate mai mult, pentru că
„Dragă, ne-am suit în sfîrșit în tren, o întîrziere de 70 de minute, îngrozitor. Doamnă Ioan“, continuă vocea, „nu vrei să știi ce hal de mizerie e.“ Aici trebuie să spun că m-am ridicat un pic din scaun sub pretextul că-mi caut ceva în rucsac.
În televiziuni, talking-heads, capetele vorbitoare care au rostogolit cele mai aberante teorii, niște psihologi criminaliști, cică, cu discursuri cu profunzimi de birt, moderatori săriți de pe șine. Tot bîlciul în care am crescut, din care n-am ieșit nicioda
Costeluș e aur curat. Că vine, drăguțul de el, și nu strîmbă din nas pentru un amărît de colț de tavan. Așa cum a făcut-o chiar zilele trecute. Prin casa asta veche în care stau trec niște ț
Minunatele ei prăjituri cu vișine, ne amuzăm cînd ne povestește sejurul ei împreună cu tata la Călimănești, unde au făcut „proceduri“. „Cum, domnule, «proceduri»?“, întreb și rîd mînzește – ne imaginăm un doctor nebun, un soi de mad scie
Răsfoiam zilele trecute volumul de eseuri al lui Zadie Smith – Feel Free –, răsfoiam înainte și înapoi pescuind bucățile pe care le sărisem la prima citire. Sînt un cititor dezordonat, iar un asemenea volum de eseuri e cîmpul perfect de joacă. Citesc de la coadă la cap, de la mijloc spre înainte, după starea/stările pe care le am pe moment, închid cartea, mă gîndesc la diverse pe traseul întortocheat al zecilor de analogii pe care le face o minte umană, caut nu știu ce detaliu dintr-un tablou an
Bucureștiul e un oraș împuțit. Bucureștiul, vara, te va înnebuni cu miros de tei, amestecat cu gunoi încins, amestecat cu dude strivite de asfalt. Iar vina pentru mare parte din împuțenia lui nu e nici măcar în administrația asta neputincioasă și potrivnică. E vina unei bune părți a locuitorilor lui.
Mi-am apropiat miopia minus doi la ambii ochi de obiect. Între degetele omului atîrna un chilot mic. Al pisicii, probabil. Cerurile gospodărești s-au luminat din nou, după ce am sărit de încercarea asta. Vom sărbători cu un pahar de vi
Păi, ce facem, bunicule? Ce mai poți să faci atunci cînd ne vedem, în afară de a-mi arunca în poală lucrările mele de la artimetică din clasa întîi? „Uite, aici ți-a dat învățătoarea minus zece, că ai scris 8 și apoi ai corectat peste și ai scris 9 atît de apăsat, că s-a găurit foaia.“ Sau compunerile dintr-a cincea? Pe care le păstrezi îngălbenite în biblioteca aia anacronică a ta care stă să crape sub greutatea dicționarelor, a lui Coteanu și a lui Solomon Marcus? Și să mă lauzi că eram deștea
Am prieteni pe care trebuie că îi enervez teribil cu uitarea asta a mea, cu neputința de a-mi aminti întîmplări care ne-au unit, ne-au făcut să rîdem în hohote sau să ne enervăm unii pe alți
Vorbește tare, dar e civilizat. Un jandarm vrea să-l amuțească, dar intervine imediat alt tînăr: „Asta-i bună, acum nici să vorbim nu ne dați voie?“ Cîteva zeci de perechi de ochi sclipicioși s-au întors spre jandarm. Ăla tace și rămîne într-o po
Întotdeauna cînd plec din țara în care m-am născut (nu-i spun țara mea, că nici măcar patrioată nu par a fi), mă apucă deznădejdea. Nu din cauza vreunui dor – cuvînt cu sensuri exclusiv românești, desigur - nici alean, nici tînjire și nici jind. Ci deznă
N-ai cum să strici bucuria omului. Mai ales că te primește cu inima curată și ți-a pus tot ce are prin cămară pe masă. Lîngă vinuri și tării merge o slană, o ceapă, o zacuscă, o brînză de la sibieni. Bei, mănînci, îți mor încet măruntaiele. În asemenea c
Orașul e cîinos, mutilat fizic și moral pînă în străfundurile lui, tras și sfîșiat în toate părțile, jefuit și urîțit. În el stăm și-i iubim cîteodată buzunarele de normalitate, unele străzi și casele și uguitul de porumbei vara, pînă cînd are grijă să te deștepte cu o palmă usturătoar
Și dai pinch in și pinch out prin toată Europa, că mai departe încă nu cutezi a visa. Mai departele e straniu, nefamiliar și, da, prea departe de fibra ta profund europeană, orice ar însemna asta. „Ia uite“, face Vocea, „cum ar fi să stai într-una
Trebăluitul la mormînt e o ieșire necesară în natură. Totul a explodat verde în jur, lumea și-a primenit morții de Florii, abia ieșiți din iarnă, ei poartă acum pe piept ghivece cu petunii, cu gardenii pe jumătate înflorite, pe jumătate îmbobocite, lalele bosumflate, cu capetele mari. La cap le lucesc încă nevăzute, anulate de lumina soarelui viu, lumînările aprinse băgate în învelitorile lor de plastic roșu; dacă ard pînă seara, tot cimitirul va fi plin de scînteierile lor mici. Pînă și mo
În metrou se mănîncă pufuleți, merdenele, sticksuri, Mac. Se bea cafea, apă și Cola. Se doarme cu capul în piept și cu sacoșele între picioare. Se citește din cărți, telefoane și Kindle-uri. Se ascultă muzică, uneori tare. Se face muzică. Un tip cu o ch
La coborîre, după șase ore chinuitoare, două femei în vîrstă se canonesc să coboare scările spre pasajul mizerabil care ne scoate pe toți în fața gării. Au niște trollere evident grele și nimeni, absolut nimeni nu se gîndește să le ajute. În jur sînt tipi în
Pe Lenuța am remarcat-o prima oară pe la jumătatea clasei întîi, să fi fost deja a doua? Pe vremea aia fiecare venea cu pachețel de acasă – felii de pîine întinse cu unt apos, cu salamuri dubioase deasupra, ori cu brînză cauciucată peste care mam
Nu m-am retras nici acum, la maturitatea mare, din visările de copil și mai apoi de adolescent. Nu știu cum se face că acum, mai ales acum, îmi vine grozav să trag bacovian podul de la mal.
În muzee sînt copii plictisiți, foarte plictisiți sau care dorm în cărucioare. Sînt copii care alergă printre picioarele celorlalți, vînați de cîte un părinte exasperat care îi prinde repede de mînă și îi șîșîie. Sînt copii care vor suc, de mîncare și pipi repede
Tot șuvoiul ăsta de lume intră în burta avionului, sîntem două șiruri de oameni care-și tîrșîie picioarele – un șir prin față, unul prin spate –, iar bagajele cu care se ajunge sus sînt la fel de multe. Genți la limita mărimii admise, pungi și punguțe.
Am intrat și am ieșit de mai multe ori în și din rîndurile nefumătorilor. Probabil că o să mor cu obiceiul ăsta agățat de picior; o ghiulea mare cu lanț zornăitor. O să ajung ca bunică-mea. O bătrînă smochinită, cu mîna încleștată pe pachetul ăsta nenorocit de țigări și cu viața împărțită în logica următoarei pauze de țigară.
Sîntem în bucătărie. „Ce ai mai pus în plăcinta asta?“, o întreb pe maică-mea, în timp ce înghit pe nemestecate două bucăți. „Azi am făcut-o“, îmi zice senină. Ca întotdeauna cînd nu aude, atinge razant tema discuției, dar ratează esența. „CE AI PUS ÎN
Dincolo de perioada agitată în care viața începea noaptea, am fost întotdeauna o persoană care funcționează perfect dis-de-dimineață. Butonul de snooze n a existat, n-am încercat să rup încă zece minute, încă cinci minute de somn. Trezirea e totală, c
Amabilitatea de complezență a străinilor m-a bulversat întotdeauna. Prima oară cînd am ajuns undeva în America am suferit un șoc cultural. Porțiile de mîncare prea mari, dantura aproape perfectă a fiecăruia, aplecarea către o viață sănătoasă și sp
Pîinea era mai bună, că era frămîntată cu lapte, mierea era mai bună și mai aurie, dar acum nu mai e din cauza radiațiilor. Există în rîndul acestei generații un vertij comun, o nebuloasă teorie a conspirației potrivit căreia străinii (oricare ar fi ei)
Am ceva urgent de făcut. O greutate trapezoidală, ca acelea clasice din desene animate, îmi atîrnă deasupra capului. Un deadline. Afară e sîmbătă, pe mine mă agită angoasa lucrului nefăcut ca într-o luni. Descopăr că am nevoie fizic de o carte, Google nu m
Un grup de din ăștia de douăzeci și ceva de ani (cel mult) dansează cu niște shot-uri în mînă. Se bîțîie și țopăie cu mîinile ridicate pe sus, chirăie, dau peste cap shot-urile alea și apar imediat cu altele, e atîta energie în spațiul lor că am impr
Iarna la Constanța e bizară, probabil că sînt prima oară aici cînd nu e vară. Totul pare dezbrăcat de carne, de moliciune, de strălucirea albastră în care știam că e învăluit orașul. A rămas un schelet dur, rece, străin, în care văd lucruri familiare, dar extraordinar de ostile, ca într-un vis urît.
Păpușa mea a fost apoi tunsă, coafată și fardată în fel și chip. Cu o carioca roșie i-am făcut buzele pline. Cu o carioca albastră i-am codat ochii și cu negru i-am conturat dramatic. Apoi am șters și am luat-o de la capăt. Am îmbrăcat-o și am dezbrăcat-o.
Un coc bine fixat, o freză supracoafată încremenită în demnitate învoaltă, un sacou bine strîns pe piept, o pereche de mărgele combinate toate cu o anume atitudine mă vor timora probabil întotdeauna. Dar or să mă și amuze teribil.
M-am pornit așadar pe drumul spre dentist. Nu era nici o filozofie. Iei metroul două stații, te dai jos și mergi în sens opus spre ieșirea din dreapta și apoi ții bulevardul. Mi se explicase de-a fir a păr cum să fac. Am făcut cum am crezut că e bine, am ieșit în bulevard și am început să merg cu ochii după clădire. Îngrozitor, trebuia să ajung la un număr mare, iar în direcția în care o luasem, numerele se micșorau. M-am întors, dar nu era simplu. Al naibii bulevard se bifurca la un sens gir
Ultima mea obsesie e legată de analizele ADN pe care le fac deja cîteva companii (din ce în ce mai multe) prin care fiecare își poate afla oarecum originile. Obsesia s-a legat și mă bîntuie mai abitir de anul trecut, după ce am citit în The Washington Post po
M-am trezit stînd ca o momîie la o masă încleștată într-o rochie (!!), cu ochii într-un aranjament culinar în fața căruia, în mod normal, aș fi rîs. Nu mai știu exact ce era treaba aia din farfurie; dincolo de picăturile artistice de sos verde răspîndite pollockian prin farfurie, din mijlocul învălmășelii presupus comestibile ieșeau un soi de antene rigide, răsucite haotic, care arătau cumva primejdios. Dacă te aplecai mai mult spre farfurie îți scoteai ochii în ele, Doamne ferește.
Ai sta acasă, orașul te obosește și deseori nici măcar nu-l mai înțelegi. Las că nu mai înțelegi nici măcar cum vorbesc copiii ăștia de liceu. Nu înțelegi ce spun, dicția asta abruptă, cuvintele amestecate unul într-altul. Îți vine să le zici:
Îi pocnea pe acasă, dar ieșea cu pieptul dezgolit să-i apere dacă vreun nemernic din afară cuteza să se atingă de ei, fie doar și cu vorba. D-aia prea învățați n-am ieșit nici noi, vlăstarele ei, că ne-a apărat și de carte. Ne lăsa să ne ștergem la
Să mă fac casieriță la Mega? Căci acum îmi amintesc, în afară de medic veterinar, am vrut să mă fac și vînzătoare la pîine. Mi se părea o poziție de forță, mai ales pe vremea lui Ceaușescu. Deci, casieriță la Mega? Am o doamnă preferată la u
Prin anii ’90, mai încoace, cînd treceai cu autobuzul pe lîngă groapa Văcăreștilor, tot ce puteai vedea erau turme de oi păscînd între ciulini, munți de gunoaie și cocioabele precare ale amărîților care se aciuaseră pe acolo. Istoria zice că, prin 1986
Fîșîitul neîntrerupt al traficului, betoanele, zgomotul familiar al orașului pe Calea Văcărești. Am pornit de data asta cuminte spre blocurile Asmita. Mă tot uitam în dreapta mea, din ce în ce mai nerăbdătoare să ajung în oaza aia de verdeață despre care auzisem atîtea. Am grăbit pasul, mai că-mi venea să alerg.
Nu mi-a plăcut niciodată la școală. Cel puțin în clasele mici, am fost constant îngrozită de ideea că iar trebuie să mă duc în mediul ăla care mă scotea din cunoscut și mă băga abrupt în necunoscut. Orele mici, de dimineață, cînd trăgea mama de mine să mă dezlipească din patul cald. Uniforma aia apretată și rece pe care trebuia s-o pun pe mine. Ghiozdanul rigid din mușama cartonată care devenea tare ca piatra în diminețile geroase de iarnă. Teancul de caiete îmbrăcate
Dacă vreun băiat macaronian se căsătorea cu o fată din afara comunității, nu era chiar așa de grav, însă. Era băiat, deh, știți cum sînt băieții. Noi aveam sărbătorile noastre, aveam niște tradiții care ne țineau în picioare ca neam și nu aveam să pierim așa, în negura istoriei, fără să ne luptăm zdravăn.
Petrică dovedea întregului cartier însușirile sale neasemuite de bricoleur, de meșter al steampunk-ului gospodăresc, fără fițe aparente de design. Clanța de la poarta lui, stricată și, desigur, neînlocuită cu ceva nou, era un monument de bricolaj. Probabil că orice vizitator în necunoștință de cauză s-ar fi uitat mai întîi lung la acea capcană mecanică de teamă să nu-și piardă mîna dacă o atinge.
