Teama de cucoane
Mi-a fost întotdeauna un soi de teamă amuzată de femeile pe care, în capul meu, le-am pus undeva în categoria „cuconet“. Oi fi avut directoare de școală, oi fi avut profesoare care ne pocneau regal la palme cu riglele alea de lemn, cu multe muchii, oi avea cine știe ce amintiri reprimate cu doamne din astea demne, zdrobitor de nasoale în diverse contexte sociale, habar n-am.
Un coc bine fixat, o freză supracoafată încremenită în demnitate învoaltă, un sacou bine strîns pe piept, o pereche de mărgele combinate toate cu o anume atitudine mă vor timora probabil întotdeauna. Dar or să mă și amuze teribil.
Să nu mă înțelegeți greșit. Am învățat cu toții de mici că nu e frumos să rîzi de înfățișarea unui om. Pentru că, desigur, nu e vina ta că te naști cu nasul mare, cu ochii încălecați sau cu un picior mai scurt. Dar, dincolo de accidentele fizice despre care nu avem ce să vorbim, sînt anumite doamne într-atît de stridente, că n-au cum să te lase indiferent. Aș fi probabil ultima îndreptățită să rîdă de alegerile stilistice ale altora. Bunică-mea avea un palton pe care-l purta la ocazii (vizite importante în cine știe ce grup de babe, parastase, ieșire la magazinul Tomis din Constanța) și o poșetă mumificată, un soi de fosilă încremenită, închisă cu doi bumbi aurii. Avea niște pantofei din care îi ieșeau picioarele slăbuțe precum chibriturile, două straturi de basmale. Eu am făcut niște alegeri vestimentare prin anii ’90 de nevăzut. Buze maro conturate cu un creion și mai maro, tricou scurt care lăsa buricul afară, pantofi îngrozitori cu platformă și un păr chinuit în toate felurile. Nu sînt foarte convinsă că acum, de pildă, e totul în regulă cu mine, dar, cumva, îmi asum eșecurile astea.
Vorbesc însă de genul de doamne pe care, da, le vezi prin politică. Una e strădania unei femei cumsecade care „se face și ea frumoasă“ după cum crede de cuviință și după cum o ajută imaginația și educația, și alta e țopenia perfectă, sfidătoare și suficientă. E cumva înduioșătoare grija cu care vezi că s-a aranjat o fată timidă gata să iasă la prima ei petrecere. Poate că tot ce se întîmplă în ansamblul ăla de păr, haine, încălțăminte e completamente greșit, însă buna ei credință salvează totul. E la fel de drăguță mătușa de la țară care vine la o nuntă în oraș. Și ce dacă rochia cu lamé și multe volane e încremenită undeva în mentalul anilor ’80 săraci, ce dacă în capul ei s-a produs o revoluție a bigudiurilor prost puse și prost fixate? Ce dacă și-a pus pe degetele umflate toate inelele din casă – inele din aur slab rusesc cu o imitație de rubin oval? Ce dacă vîrful rafinamentului și încoronarea supremă a gătelii e sprayul auriu care se fîsîie din greu pe păr? E acolo o strădanie autentică și de bună-credință care îmi atinge sufletul și nu mi se pare motiv de hilaritate.
Altfel stă treaba cu unele femei pe care le văd în lumea noastră politică rămasă aiuritor de provincială și găunoasă. Mai rar colecție așa elegantă și fitirisită ca olguțele, gabrielele, rovanele și vioricile de pe acolo. Ridicate din filonul comun al unei aspirații străvechi spre cuconeală, apariția acestor doamne e un simptom. Un simptom și un cuțit înfipt în ochi. Părul roșu sau platinat-ars, fixat în monumentale piramide – vise aiuristice ale doamnelor coafeze de modă veche de la Igiena –, reinterpretări de ii patriotice peste fuste odinioară sobre și un machiaj potrivit mai degrabă artistelor de circ, sînt elementele comune care le strîng pe toate doamnele astea într-un buchet cu fundă. Se cheamă că nu ești important dacă nu sclipești. Hainele sînt scumpe, dar de un prost gust desăvîrșit. Se cheamă că nu ești important dacă nu ieși în lume cu o freză care-ți mai ridică un etaj pe cap, o freză implacabilă, ca destinul.
Probabil că simpaticele noastre mătuși de la țară și doamnele care suspinau după rochiile Angelei Similea le-ar aprecia cu toată sinceritatea. În ochii multor oameni de bună credință așa arată seriozitatea, decența și autoritatea. De aia merită votate.
articol apărut în Dilema veche, nr. 727, 25-31 ianuarie 2018