Delta și drumul către ea (III)
Așa cum poate vă amintiți, cinstiți cititori, povestea noastră mă lăsase undeva pe culmea de beton a parcului de unde aveam să cobor spre locul pe care mă obișnuisem să-l numesc deltă. Pentru conformitate (odios cuvînt), aici nu e deltă, e ceea ce se numește o zonă umedă. Un loc acoperit permanent sau temporar cu ape puțin adînci.
Am coborît de pe culmea de beton pe un soi de fîșie de tarmac. În față se deschidea o cărare bătătorită care șerpuia prin iarba deja domolită și arsă, printre copaci crescuți cum au vrut natura și dumnezeul întîmplării, printre tufișuri sălbatice, mărăciniș, rugi cu frunzele deja pălite și negre care păstrau în vîrf ciorchini de bobițe vineții. Era deja jumătatea lui octombrie, iar în acea sîmbătă la prînz vălurea, calm, una dintre cele mai frumoase zile de toamnă. De pe marginea cărării, un roșcov cu frunzele de un galben violent desena pe cer un soi de manuscris arab. M-am uitat în sus spre tecile uscate, ondulate, de un brun-roșcat ale copacului. Pe cerul albastru, păstăile de roșcovă, aidoma semnelor arabe, scriau clar ceva: kharrub.
Așa cum s-a întîmplat pe tot drumul spre deltă – îngăduiți să-i spun în continuare așa –, eram stăpînită de o nerăbdare pe care nu știam să mi-o explic. Îmi venea pur și simplu să alerg; unde e lacul, unde e stuful și, mai presus de toate, unde sînt păsările și animalele? Eram deocamdată pe un drum de țară fix în inima orașului. Dacă țineai ochii la un metru-doi în jur, erai rupt total de orașul care vuia stins în depărtare. Dacă îi ridicai mai mult, vedeai blocurile, mall-ul, Asmita și cel mai mare și mai trist hotel din Europa – Rin Grand, desigur.
Așadar, eram un ditamai omul matur venit acolo cu așteptări de copil de 5 ani. Mă așteptam, probabil, să văd, ca într-o dioramă frumos așezată, puzderie de păsări de apă – rațe felurite, gîște, călifari, bîtlani maiestuoși, habar n-am, egrete, ciufi de baltă cu ochi mari. Pe cer ar fi urmat să zboare demonstrativ și destul de lent, în așa fel încît să le vadă și ochiul meu leneș, păsări rare, mici și firave, și păsări mari, spectaculos colorate. Ghionoaie-ciocănitori, drepnele ascuțite, șoimi, cuci, pupeze și, locul doi în topul absolut al dragostei mele: prigorii. Creaturi improbabile pe care natura a aruncat cele mai spectaculoase culori. Pe locul unu în inima mea sînt, ca să știți, rîndunelele.
Mă așteptam, probabil, ca în ochiurile de apă, după o perdea de stuf, să stea vidrele tolănite într-un cot, numai bune de pozat. Să se uite plictisite la unghiile de la lăbuța dreaptă, să mă privească cu un ochi strălucitor deschis și cu unul închis, de la soare, și să spună de sub mustățile zburlite: „Cît mai aveai să întîrzii? Aici sînt, hai, scoate telefonul ăla și fă-mi o poză.“
Evident, în capul meu era o prostie. Parcul e ce a putut să facă natura singură, în treizeci de ani de cînd locul a fost lăsat total de izbeliște. Copaci crescuți pe unde au apucat, ochiuri mai mari și mai mici de apă în jurul cărora a crescut stufărișul, zone mai aride cu pămîntul bătut și zone cu iarba înaltă pîn’ la brîu. Voluntarii care se ocupă de parc au pus din loc în loc cîteva panouri care explică fauna zonei, au făcut cîteva spații de observație pentru păsări, și o căsuță de lemn era în construcție pentru ranger ii care urmau să patruleze locul.
Erau oameni erau în parc. Veniseră cu copiii, cu bicicletele, cu cîinii și era clar că și ei fuseseră mînați de curiozitate și de dorința de a scăpa din betoanele orașului. „Tatiii, uite o colivăăă!“, țipă o fetiță grăsuță care ține de coarne o bicicletă roz. „Co-li-bă“, o corectează taică-su, iar eu rîd.
Locul ăsta stă pe o istorie complicată. Pe nedreptăți făcute unor oameni desproprietăriți abuziv, pe nepriceperea unora care au vrut să facă aici un lac, apoi pe delăsare, apoi pe voința unor oameni care vor să conserve un petic de natură, pe istorii fabuloase de veche mahala bucureșteană. Dar despre asta, în episodul următor. Și, cu voia dumneavoastră, ultimul.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
