Spre casă

Sînt un clișeu pe două picioare, care are norocul ca, din cînd în cînd, să se vadă de undeva de sus. Să se pună în context, cum ar veni. 

^***

Stăm grămadă la îmbarcarea în avion, înapoi, spre România. E cursă low-cost care pleacă, la fel ca alte curse din astea ieftine, dintr-un soi de anexă a aeroportului, din terminalul de Fieni. Pe lîngă cîțiva turiști de city-break, majoritatea călătorilor sînt muncitori care se întorc scurt acasă. N-are nimeni doar un rucsac în spate. Au lăsat la bagajul de cală genți imense învelite în folie, da, chiar și coșnițele pătrățoase de rafie la fel de mari, burdușite cu te miri ce. Haine pentru copiii și nepoții rămași acasă, dulciuri și pachete de cafea pe care le găsești acum în orice supermarket european, al căror miraj al străinătății a rămas cumva intact, ceva jucării și o haină de piele pentru nevastă. O altă familie numeroasă e strînsă ciopor în jurul unui bătrîn în cărucior cu rotile – are nevoie de îmbarcare separată. Se vorbește tare și hăulit, probabil că unii dintre ei nici măcar nu știu să citească, dar sînt acolo, vii, cum i-a lăsat Dumnezeu, iar naturalețea cu care nu le pasă de nimeni altcineva, pe de-o parte, și infinita grijă pentru bătrînul ăsta al lor, pe de alta, stă într-un paradox etern: privește și nu judeca.

Două femei duse bine spre șaizeci și ceva de ani se țin strîns braț la braț. E o legătură puternică acolo, ne ajutăm una pe alta în tot vîrtejul ăsta de lume. Au mai făcut drumul ăsta înainte și o să-l mai facă, frăția lor, sororitatea lor, funcționează bine într-un destin comun: plecate la semi-bătrînețe de acasă ca să îngrijească pe unii mai bătrîni ca ele. Sînt îmbrăcate în genul ăla de haine trei-sferturi de piele cu blăniță sintetică la glugă, din cele care stau atîrnate de tavan prin Dragonul Roșu. Sînt două țărănci micuțe de stepă, au picioarele deformate băgate în botine identice negre, lustruite lună, și nu vorbesc.

Tot șuvoiul ăsta de lume intră în burta avionului, sîntem două șiruri de oameni care-și tîrșîie picioarele – un șir prin față, unul prin spate –, iar bagajele cu care se ajunge sus sînt la fel de multe. Genți la limita mărimii admise, pungi și punguțe. (Iona intră de data asta de bunăvoie în burta peștelui uriaș și speră să fie scuipat întreg după trei ore pe țărmurile patriei.) Dag Gadol ne încape pe toți, dar așezarea pe locuri e dureros de înceată. Gențile trebuie așezate, pungile punguite, hainele scoase și culcușite. Și atunci l-am auzit pentru prima oară pe nasol.

„Să nu puneți nimic peste geanta mea, că am laptop-ul acolo!“, aud, proaspăt, vocea infantului. Are puțin peste douăzeci, și-a așezat peste urechi o pereche de căști mari, wireless, pe care clipește luminița verde de on. Ton de stăpîn de sclavi, personajul mă interesează deja puternic. Îi spune toate astea unui tataie zdravăn, cu pulovăr tricotat sub un sacou maro. Tataie ăla are niște palme imense, ca niște fluturi preistorici, mă gîndesc că dacă i-ar apuca țeasta infantului, cu tot cu căști, ar zdrobi-o ca pe o nucă. N-o face, își îndeasă cuminte gentoiul lîngă laptop-ul prețios. Răzbunarea era doar în capul meu mic, de persoană care începea deja să urască. „Incredibil“, continuă prețiosul cu căștile pe cap, „cum se suie ăștia, începe deja să miroasă a salam și praz!“ A vorbit tare, l-a auzit toată lumea, dar nimeni nu reacționează, oamenii își văd de aranjat gențile, mie îmi pocnește deja capul de nervi. Salam și praz. De unde naiba o fi scos-o, dintr-un scheci de revelion cu nea Mărin? Ăsta nici nu era născut pe atunci. Pesemne, civilizatul ofuscat avea jet-ul personal în service, la reparat, de-a nimerit între sărăcani ca noi, pe low-cost-ul ăsta burdușit. Mă întorc din scaun și mă uit mai bine la el. Stă acum și răsfoiește plictisit broșura găsită în plasa scaunului din față. Are buza de jos răsfrîntă răzgîiat, o să povestească acasă, prietenilor, cu ce animale a venit în avion.

Mă întorc pe scaun și dau drumul unui film pe telefon. Am și eu niște căști pe urechi. Pe ecran începe să curgă în alb-negru Roma a lui Cuarón. Mă pregătesc să mă plictisesc copios. Ia uite-mă, un clișeu pe două picioare în burta unui pește mare. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.