Rătăcire
Sînt în sala de așteptare la dentist. În difuzoare o domnișoară cîntă „Hallelujah“ și nu e Cohen, e cald, iar eu mă uit pe geam afară, printre stele și luminițe de Crăciun. Mai sînt oameni în așteptare acolo, dar nu se iscă nici o stare de convivialitate ca în tren; fiecare e cu gura, dinții și fricile lui.
Stau în căldură ca într-un cocon, nasul îmi curge ca un robinet, dacă nu mi-aș înfunda literalmente nările cu trei mii de șervețele, mucii mi s-ar înnoda sub bărbie. Pentru că am intrat în căldura asta bună după ce am rătăcit drumul pe un frig năprasnic.
Sînt dovada vie a prejudecății ăleia misogine care spune că femeile n-au pic de simț de orientare. Mă rătăcesc la mine în casă, mă rătăcesc în cartierul în care stau de o grămadă de ani. Ba chiar, în cîrciumi necunoscute, evit să mă duc la baie și stau așa pînă nu se mai poate. Pentru că, inevitabil, deschid acolo alte uși. Mă trezesc ba la bucătărie, între oameni furioși care prăjesc zgomotos ceva, ba în debaraua cu mături, găleți și mopuri, ba printre navete goale de bere stivuite precar. În loc să fac stînga, fac dreapta, ratez orice eventuale puncte de reper, miopia mea nu mă ajută nici ea foarte tare, zburătăcesc ca o găină cu capul tăiat, sînt varză.
M-am pornit așadar pe drumul spre dentist. Nu era nici o filozofie. Iei metroul două stații, te dai jos și mergi în sens opus spre ieșirea din dreapta și apoi ții bulevardul. Mi se explicase de-a fir a păr cum să fac. Am făcut cum am crezut că e bine, am ieșit în bulevard și am început să merg cu ochii după clădire. Îngrozitor, trebuia să ajung la un număr mare, iar în direcția în care o luasem, numerele se micșorau. M-am întors, dar nu era simplu. Al naibii bulevard se bifurca la un sens giratoriu din care se deschideau mai multe străzi, iar pe el nu-l mai vedeam nicăieri. Îmi dispăruse bulevardul. L-am sunat pe omul care-mi explicase inițial cum se ajunge, dar și el s-a dat bătut după ce mi-a explicat ce trebuia să fac, iar eu i-am spus că exact așa am făcut, apoi l-am acuzat că mi-a dat indicații aiurea, că drumul nu e drept și că e al dracului de frig afară. Pune-ți Google Maps, a mai apucat să-mi spună omul ăla deznădăjduit.
Pînă să-mi pun Google Maps-ul am zis să întreb niște oameni. Și acolo am un talent rar să-i nimeresc. De data asta am întrebat un copil care nu-și cunoștea decît drumul spre și dinspre școală și pe cineva din Bacău. Mi-era deja foarte frig și întîrziasem. Am deschis aplicația aia pe telefon, nu știu pe ce oi fi apăsat de nervi, de frustrare și de frig, că a început să-mi explice o tanti că after three hundred meters turn left. Nu, mie-mi trebuia harta în care eu apar ca un punctuleț albastru, nu-mi trebuie doamna asta.
În fine, evident că am reușit să mă descurc în cele din urmă, dovadă că, uite, stau pe scaunul ăsta moale și comod și mă gîndesc cum se face că e atîta haos în capul meu cînd vine vorba de orientare. Mă gîndesc că, dacă aș fi fost un porumbel, aș fi intrat în toți stîlpii de telegraf, mi-ar fi legat stăpînul mesaje importante de picioruș și aș fi dispărut definitiv cu ele, pentru că aș fi fost un porumbel ratat. Un porumbel fără pic de simț de orientare mai e un porumbel? Sau e altceva? Căci, în cazul lui, ființa e menirea, nu se poate una fără alta. Așa, ca ființă umană, să zicem că nu m-am ratat definitiv, aș putea fi bănuită cel mult de prostie, dar sînt OK cu asta.
Din ratările astea se hrănesc poveștile. Mergi, cazi, te ridici, te rătăcești, aluneci spre adîncul pămîntului în găuri de iepure, căci, dragă Google Maps, drumul nu e niciodată drept-drept și degeaba spune doamna aia turn left dacă stînga mea e dreapta. Uite-așa, plec mult mai devreme de acasă ca să mă pot rătăci. Uneori e neplăcut și frig, iar oamenii pot fi nasoi. Alteori însă te așteaptă după un colț o stradă minunată, căzută din alt secol, pe unde n-ai mai fost în viața ta, sau te așteaptă cineva care o să te ajute să ții drumurile reale drepte și pe alea imaginare cît mai întortocheate. Nu se știe niciodată.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
