Calea spre tristețe
E ca rîcîitul unei bube. Există acolo o zgaibă mică pe care n-o lași în pace. O atingi tot timpul, știi că există chiar în momentele în care uiți de ea, o scarmeni și-i rupi cojile proaspete pe care le mesteci încet între incisivi. Gust metalic, de sînge uscat.
În momentul în care ai pornit pe calea asta, atragi inconștient întîmplări mici, fotografii, bucăți de muzică sau cărți, percepția unor destine nefericite – ca un magnet de care se lipesc straturi de mici tristeți, mohorîri difuze, subțiri ca foița de țigară, încă inconsistente pentru depresii rotunde, în plină floare. Cum zisei, o bubă mică nelăsată în pace.
Te gîndești brusc la Francesca Woodman. I-ai văzut parte din fotografii într-o expoziție acu’ ceva timp. Ții minte că te au contrariat, te-ai învîrtit în jurul lor, un pas înainte, doi în spate, ți-au plăcut chiar, mult. Ba nu, mai degrabă te-au neliniștit, ți-au așezat un soi de teamă pe suflet, un soi de neliniște înțepătoare ca apele minerale prea acidulate. Citisei cîte ceva despre ea. 22 de ani. Suicide by jumping. Și apoi ai uitat. Abia acum, cînd ai început să iei iar forma asta de magnet de tristeți, în buza toamnei, îți aduci brusc aminte de ea. Cît a trăit și a lucrat, ăia 22 de ani, n-a fost cine știe ce băgată în seamă. Curatorii ăia de artă pun pariu că au zis: „Se străduiește cam mult“. Prea evident. Destin de artist, rabzi de foame, muncești degeaba, îți tai o ureche, îți bagi un glonte în cap sau sari de la etajul douăzeci și unu pe capota unui Ford Pinto cu ușile alea imitație de lemn – cea mai tristă mașină pe care mi-a fost dat s-o văd, apropo.
În toată aiureala asta îți sar în cale muzici și filme care parcă abia așteptau să le rememorezi. Viziuni artsy, bucăți de Sundance sau de alte festivaluri care vor să ocolească mainstream-ul, filme depresive făcute de niște frați nu-știu-cum. Întotdeauna o pereche de frați nu-știu-cum. Povești cu vînzători de timbre, de asigurări de viață sau developatori de filme Kodak – ultimele, într-un digital sinistru –, funcționari mici în orășele mici, îmbîcsite, în veri super-călduroase. Dacă totul se petrece cumva în anii ’80, sinistroșenia e și mai mare. Văd că anii ’80 capătă o nouă față, acum, în viziunea unei generații de mileniali, de fulgi de zăpadă, odată cu seria aia, cum îi zice, Stranger Things. Citeam și că cea mai odioasă freză a tuturor timpurilor – tîmple rase, chica lungă – se întoarce în modă, Doamne ferește.
Și ce poți să faci atunci decît să stai să te uiți la filmele astea cu niște tipi la patruzeci și ceva de ani, atît de complet ratați, că nu realizează. Tipi cu favoriți și cămăși albe cu mînecă scurtă, asudate, peste un maieu tot alb. Tipi cu serviete de piele maro, cu ceasuri și pantofi urîți maro care, atunci cînd nu se chinuie să vîndă ce au de vîndut, pot cel mult să vîndă filmele astea în care joacă.
Și apoi te gîndești iar la tine, cu mai multe referințe despre New York, Boulder-Colorado, Huntsville-Alabama decît despre Mizilul de la 50 de kilometri sau cîți or fi. Cum clădești tristețile astea, piatră pe piatră, cum te bucuri de ele, te scalzi în ele ca într-un ochi de mare încălzit de soare. În blocul de alături un schizofrenic și-a omorît mama, a fost puzderie de poliție și gură-casă pe trotuare – întotdeauna tîrziu, prea tîrziu. Lîngă tomberoane zace o pasăre moartă, umflată deja, mirosul ăla dulceag de moarte se amestecă cu toate zemurile verii, iar tu ai mai luat o doză masivă de serotonină din ultimul Houellebecq. Ai jurat că nu-ți mai place smucitul ăsta, agitatorul ăsta cinic, de la Supunere încoace, deși îți plăcuse Harta și teritoriul, pînă n-ai mai rezistat și te-ai bălăcit în serotonina acestui francez – programatic odios.
Drumul spre muncă și de la muncă acasă prin pasajul ăla scund de la Unirii, cald, îmbîcsit, mirosind a transpirație vara – ești cu căștile pe urechi, asculți ceva și treci pe lîngă un moș care scîrțîie la vioară, sunetele se amestecă din ce în ce mai tare și rămîi cu muzica ta pe măsură ce te îndepărtezi – ești într-un film. Ți-ai clădit temeinic tristețea. Ai nevoie de o vacanță acu’, cînd toată lumea s-a întors.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
