Calea spre tristețe

Publicat în Dilema Veche nr. 810 din 29 august – 4 septembrie 2019
Oameni pe stradă jpeg

E ca rîcîitul unei bube. Există acolo o zgaibă mică pe care n-o lași în pace. O atingi tot timpul, știi că există chiar în momentele în care uiți de ea, o scarmeni și-i rupi cojile proaspete pe care le mesteci încet între incisivi. Gust metalic, de sînge uscat.

În momentul în care ai pornit pe calea asta, atragi inconștient întîmplări mici, fotografii, bucăți de muzică sau cărți, percepția unor destine nefericite – ca un magnet de care se lipesc straturi de mici tristeți, mohorîri difuze, subțiri ca foița de țigară, încă inconsistente pentru depresii rotunde, în plină floare. Cum zisei, o bubă mică nelăsată în pace.

Te gîndești brusc la Francesca Woodman. I-ai văzut parte din fotografii într-o expoziție acu’ ceva timp. Ții minte că te au contrariat, te-ai învîrtit în jurul lor, un pas înainte, doi în spate, ți-au plăcut chiar, mult. Ba nu, mai degrabă te-au neliniștit, ți-au așezat un soi de teamă pe suflet, un soi de neliniște înțepătoare ca apele minerale prea acidulate. Citisei cîte ceva despre ea. 22 de ani. Suicide by jumping. Și apoi ai uitat. Abia acum, cînd ai început să iei iar forma asta de magnet de tristeți, în buza toamnei, îți aduci brusc aminte de ea. Cît a trăit și a lucrat, ăia 22 de ani, n-a fost cine știe ce băgată în seamă. Curatorii ăia de artă pun pariu că au zis: „Se străduiește cam mult“. Prea evident. Destin de artist, rabzi de foame, muncești degeaba, îți tai o ureche, îți bagi un glonte în cap sau sari de la etajul douăzeci și unu pe capota unui Ford Pinto cu ușile alea imitație de lemn – cea mai tristă mașină pe care mi-a fost dat s-o văd, apropo.

În toată aiureala asta îți sar în cale muzici și filme care parcă abia așteptau să le rememorezi. Viziuni artsy, bucăți de Sundance sau de alte festivaluri care vor să ocolească mainstream-ul, filme depresive făcute de niște frați nu-știu-cum. Întotdeauna o pereche de frați nu-știu-cum. Povești cu vînzători de timbre, de asigurări de viață sau developatori de filme Kodak – ultimele, într-un digital sinistru –, funcționari mici în orășele mici, îmbîcsite, în veri super-călduroase. Dacă totul se petrece cumva în anii ’80, sinistroșenia e și mai mare. Văd că anii ’80 capătă o nouă față, acum, în viziunea unei generații de mileniali, de fulgi de zăpadă, odată cu seria aia, cum îi zice, Stranger Things. Citeam și că cea mai odioasă freză a tuturor timpurilor – tîmple rase, chica lungă – se întoarce în modă, Doamne ferește.

Și ce poți să faci atunci decît să stai să te uiți la filmele astea cu niște tipi la patruzeci și ceva de ani, atît de complet ratați, că nu realizează. Tipi cu favoriți și cămăși albe cu mînecă scurtă, asudate, peste un maieu tot alb. Tipi cu serviete de piele maro, cu ceasuri și pantofi urîți maro care, atunci cînd nu se chinuie să vîndă ce au de vîndut, pot cel mult să vîndă filmele astea în care joacă.

Și apoi te gîndești iar la tine, cu mai multe referințe despre New York, Boulder-Colorado, Huntsville-Alabama decît despre Mizilul de la 50 de kilometri sau cîți or fi. Cum clădești tristețile astea, piatră pe piatră, cum te bucuri de ele, te scalzi în ele ca într-un ochi de mare încălzit de soare. În blocul de alături un schizofrenic și-a omorît mama, a fost puzderie de poliție și gură-casă pe trotuare – întotdeauna tîrziu, prea tîrziu. Lîngă tomberoane zace o pasăre moartă, umflată deja, mirosul ăla dulceag de moarte se amestecă cu toate zemurile verii, iar tu ai mai luat o doză masivă de serotonină din ultimul Houellebecq. Ai jurat că nu-ți mai place smucitul ăsta, agitatorul ăsta cinic, de la Supunere încoace, deși îți plăcuse Harta și teritoriul, pînă n-ai mai rezistat și te-ai bălăcit în serotonina acestui francez – programatic odios.

Drumul spre muncă și de la muncă acasă prin pasajul ăla scund de la Unirii, cald, îmbîcsit, mirosind a transpirație vara – ești cu căștile pe urechi, asculți ceva și treci pe lîngă un moș care scîrțîie la vioară, sunetele se amestecă din ce în ce mai tare și rămîi cu muzica ta pe măsură ce te îndepărtezi – ești într-un film. Ți-ai clădit temeinic tristețea. Ai nevoie de o vacanță acu’, cînd toată lumea s-a întors. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

HIstoria.ro

image
Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor
Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor a fost scoaterea de sub cenușă a orașului roman Pompeii, redus la tăcere în vara lui 79 de erupția vulcanului Vezuviu.
image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.