Lumea de jos
Sînt pe una dintre scările rulante de la metrou, pe partea asta sînt două care urcă în măruntaiele întortocheate, strîmte și joase care leagă Unirii 1 de 2. Mi-am ales direcția de urmat, iar valul de oameni oricum mă duce încet acolo unde trebuie să ajung. „Ia uite“, mă gîndesc, „sînt probabil unul dintre cei mai conștiincioși călători pe aici pe subpămîntul ăsta, ce mega-invenție urbană mai e și metroul, nu l-aș da pe nici o mașină, pe nimic, aș continua să umblu prin burta orașului, cu lunile, cu anii, într-o buclă neîntreruptă, din ce în ce mai albă la față, ca viermii de pămînt, cu părul crescut lung, în lațe, și cu hainele din ce în ce mai zdrențuite, ca domnișoara Havisham, în direcția Preciziei, m-ar uita lumea cu totul, iar eu aș umbla fantomatic, din ce în ce mai descompusă, tranca-tranca în vagoanele astea înțesate și atît de goale…“
Hîîrș-hîrrrș, hîîș-hîîș, zgomotele mă scot din transa asta dementă, mă uit să văd de unde vin. Vin chiar din fața mea pe scara rulantă în spinarea căreia stăm ca boabele de mazăre îmbrăcate în geci de fîș. În fața mea un nene își freacă pe rînd pantofii noroiți de periile alea laterale care mărginesc scara. Sînt niște fîșii înguste negre, un soi de perii, cum spuneam, care se află de-a stînga și de-a dreapta scării, jos, la trepte. Omul era purtat de rulantă și pur și simplu își punea cîte un pantof în dreptul periilor ca să și-l curețe. E prima oară cînd văd metoda asta. O știam doar pe aia clasică, în care persoana intră într-o baltă cu încălțările și încearcă să și le curețe acolo, la concurență cu porumbeii și vrăbiile înfoiate ale orașului. „Ia uite, domnule, ce imaginație“, mă gîndesc, „data viitoare poate pune niște cremă pe încălțările alea și, pînă ajunge sus, e ca nou.“
Dar la metrou se fac atîtea alte chestii interesante. Mai nou, habar n-am de ce, lumea vorbește la telefon pe speaker. Nu-mi dau seama care e explicația din spatele acestui gest, dar ai toate șansele să asculți clar o convorbire la două capete despre chestiuni cît se poate de intime, de gospodărești, bîrfe între rude și prieteni, și altele asemenea. Am aflat așa de necazurile uneia cu o cumnată clevetitoare care, a naibii femeie cu două fețe, picura otravă în urechile soțului, „chiar la mine la masă, mă Steluțo, îți dai seama?“. Doi liceeni pun și ei pe speaker o fată de care, chipurile, fac mișto, și-și dau coate și întîlnire pe la șase la Romană, altădată aflu care mai e prețul la kilul de porc în nu știu ce comună de pe lîngă București. O mamă își bate copilul la cap să încălzească și să mănînce mîncărica de mazăre, că ajunge și ea în două ore acasă. Sînt un ochi și o ureche mare care înghite avid toate frînturile astea de viață, care caută într un os nu carnea, ci zgîrciurile, tendoanele, legăturile de gelatină, nimicul gustos scos din crevase.
În metrou se mănîncă pufuleți, merdenele, sticksuri, Mac. Se bea cafea, apă și Cola. Se doarme cu capul în piept și cu sacoșele între picioare. Se citește din cărți, telefoane și Kindle-uri. Se ascultă muzică, uneori tare. Se face muzică. Un tip cu o chitară, îl știu de ceva vreme, un Sinatra de „Urmează stația Timpuri Noi, cu peronul pe partea dreaptă“, cu o voce nici măcar rea, cîntă din tot sufletul „Oameeeeni, oaaahameeeni“, iar noi, ăștilalți, ne uităm cu ochi goi la fețele noastre reflectate în geamurile negre.
Ultima apariție între artiști am remarcat-o săptămîna trecută. M aș fi așteptat la orice, pentru că am văzut în metrou și în preajma metroului oameni cîntînd la fluiere, la acordeon, la harpă, e și tipul ăla de la Romană care lovește cu degetele în nu știu cum le zice, un soi de tingiri răsturnate care scot niște sunete incredibil de melodioase, în fine. M-aș fi așteptat la orice, ziceam, dar nu la un nene mai în vîrstă care cînta din frunză. Frunză. Țiuia și zbîrnîia din ea de ne săltau șepcile pe cap. Frunza era una de iederă, că m-am uitat cu atenție. Un zugrav ieșit de la lucrare, pe care colegii îl strigau „Cîine“, s-a scobit în pantalonii pătați de var și i-a dat un leu. Eu încă sînt în metrou în tura asta nesfîrșită, din ce în ce mai palidă, probabil că n-o să mai ies vreodată la suprafață. Feriți-vă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
