Puteam să fiu un fumător profesionist de opiu prăbușit într-o rînă prin hanuri orientale unde aș fi inventat cele mai fantastice versuri notate repede de un ins străin pe care îl văd neclar în aburul ăsta otrăvit.
2020 o să fie bun cu mine și cu voi, scriam eu pe acolo pe la 1 ianuarie, iar vălul de penibil începea oricum să se lase peste toate platitudinile astea încă de pe 2.
Disperarea maicii mierlă și totala ei pierdere de sine m-au întristat cumva, m-au uimit și bucurat altcumva, ba chiar mi s-a făcut dor de maică-mea aia omenească.
Geanta diplomat era o stare de spirit (taică-miu n-a avut, l-am bănuit de mică de o oarecare lipsă de ambiție) și purta în ea diverse: de la acte și Graalul publicului hăituit de funcționărime – dosarul cu șină – pînă la pîine cu salam.
Mama sfîșia cu zgomot peretele de hîrtie care ne despărțea lumile – lumea mea de lumea lor – și mă smulgea din visele astea chinuitoare din care ieșeai istovit, transpirat și cu o părere de rău neverbalizată.
Sînt fan al televiziunilor mici. Alea care se află pe la capătul telecomenzii, despre care nu știu exact cum supraviețuiesc, unde poți găsi o lume paralelă în care te poți cufunda la nesfîrșit.
N-am putut să mă dau optimistă deși jur că am încercat, pentru că boleșnița asta a picat perfect peste eterna mea frică de viitor, aceeași care mă face să nu mă bucur pe deplin de prezent.
Comoțiunea se stinge în momentul în care toată lumea pricepe că nevăstuica vrea doar o cafea și nu concurează pentru drojdiile și făinile din magazin cu care habar n-am ce facem atîta.
Orice posibilă raționalizare la mîncare, gaz și electricitate, restricții de circulație, de acces vor trezi în mulți dintre noi reflexe vechi. Diferența majoră va fi, desigur, libertatea de expresie, cînd vei putea spune, scrie și posta ce vrei.
Se întîmplă ca, atunci cînd ești bolnav, încins de o vagă febră, cocoțat în vîrful patului într-o mare de șer-vețele și teancuri de cărți pe jumătate citite, să ai niște revelații.
Poate i‑om lăsa pe oamenii maro să ne lucreze pămîntul, să ne ridice casele, dar dumnezeul nostru rasist n-o să permită mînuțelor negre să frămînte coca pîinilor noastre de societate albă, rurală, din care mă autoexclud.
Există cineva dintre noi care să nu caute o oarecare validare? Hai, nu din cele absolute și mult improbabile – ești cel mai deștept, cel mai frumos, cel mai talentat –, dar măcar după frînturi anume o alerga toată lumea.
Ziua în care ai intrat pe o ușă și nu te-a mai observat nimeni. Clipele în care ai vrut să fii haios și peste poate de deștept, dar ai început să te bîlbîi la poantă.
Pentru că oricum n-aveai ce face, și oricum era un vis. Pentru că în viața reală nu ți s-a întîmplat așa ceva și, oricum, nu știi cum ai fi reacționat.
Mi-aș fi dorit teribil să fac și eu o altfel de școală, să mă evalueze individual cineva, să mă treacă în grupa de visători, de cititori, de pictori de case maro cu pomi verzi pe lîngă ele și să nu mă chinuie cu algebra și analiza matematică din care nu am rămas cu nimic.
M-am tot gîndit ce i-aș putea răspunde unui străin care m‑ar întreba cum e poporul român, ăsta al nostru. Ce l-ar face diferit de albanezi, de bulgari, de unguri. Sau de cehi.
Nu știu ce declic s-o produce în mintea unor adulți în momentul în care se trezesc cîteva zile într-un soi de libertate neașteptată, dar, cel puțin în cazul meu, asta înseamnă o întoarcere în timp și declinarea cu putere a oricăror responsabilități. Me time!
Am așteptat în gări trenuri care nu mai veneau, asta sună într-un fel romanțios, dar, ale naibii, nu mai veneau și cel mai adesea era frig sau eram obosiți, de cele mai multe ori și una, și alta.
„Ce naiba face bebelușul ăsta aici? A băut un gin și acum o taie acasă? Iese să tragă o țigară?“ N-apuc să-mi mai construiesc alte scenarii în cap, că părintele copilului se repede pe scări și-l extrage pe fugar, care dă din mîini și din picioare ca un cîine mic care continuă să înoate în aer după ce îl scoți din apă.
Petrelul abia ieșit din copilărie se tîrăște pe solul ăla neprietenos, ajunge la poalele unui cocotier cu tulpina netedă și înaltă de n-o cuprinzi cu vederea. Și aici începe un cățărat dure
Ești egoist, viitorul care ți se blurează în față îl planifici doar pentru tine. Nu ești într-atît de nasol încît să nu admiți că nu vei trăi niciodată o altfel de dimensiune a iubirii. Ceva complet diferit de orice ai cunoaște, un altfel de eu care înțelegi că se naște odată cu copilul tău. Sigur că admiți, o vezi pe maică-ta, iar ființa ei de dinainte de a te naște tu, miste
Meniul e făcut cu la fel de multă melancolie. Pe lîngă clasicele cinci ciorbe, găsești acolo aproape toate felurile din tinerețea părinților noștri: pui Valdostana și pui Kiev, șalău cu maioneză, Stroganoff-uri, medalioane, volovanuri și papanași.
Citisem deja o grămadă despre Joker, Joaquin Phoenix îmi plăcea, găsisem întotdeauna în căutătura lui un pic apucată ceva care aparține actorilor cu adevărat talentați. Sala din mall-ul respectiv se lăuda cu nu știu ce tehnologie laser, ne c
Și da, țuica aia m-a turtit. E fix genul de băutură din care n-ai prea bea, dar n-ai ce face. Simțeam cum ochii mi se scurg cumva spre bărbie pînă cînd locul țuicii a fost luat de carafele de vin roșu, numa’ bun la cele trei soiuri de fripură pe care p
Sînt omul care ar fi pus în peșteră un covor pufos și ar fi făcut decorațiuni din crenguțele uscate cu care ar fi trebuit să facem focul. Minimalismele mă deprimă. Tot așa, diverși alți sfătuitori te învață să downsize, să înveți să respiri și tu ca om
Nu ascultă ce îi spun, în schimb îmi repetă textul: „Porție mare. Cinci, opt? Cola?“. Deja dau din cap, nici nu mai contează ce îmi dă, să-mi dea odată. Nu exist, nimeni nu există pentru băiatul ăsta obosit. Degetele îi flutură fascinant pe ecranu
Te duci pe plajă, acolo n-ai stare de nimic – duși sînt anii cînd puteai să zaci ca o șopîrlă la soare –, intri în apă, ieși din apă, nu te poți concentra să citești nimic, telefonul îți bingăne cu știri stupide din țară, sfîrșești în a sprijini profesion
