Ca pîinea lui Dumnezeu
Sînt într-un sat majoritar (pe atunci) tătăresc din Dobrogea. Să am cinci-șase ani, sînt un copil slab, cu mîini și picioare ca bețele, înnegrite de soare, plină de răni uscate la coate și la genunchi. Un copil agitat ca o pasăre în care bate inima prea tare, un orbete care se avîntă peste tot; sus în copaci, în șanțurile pline de praf, pe gardurile făcute din piatră peste piatră, un orbete care n-are stare și vorbește prea mult și prea tare. Un copil bezmetic, foarte probabil enervant, care pupă în bot toate mîțele jerpelite, toți cîinii costelivi, oile și măgarii din staulele oamenilor, o figurină ațoasă cu un cap năpădit de plete negre și ochi oblici de stepă. Țin minte și retrăiesc acum neliniștea primară care-mi curgea în sînge. Era atîta nerăbdare de a trăi intens, mult, repede-înainte, că un tremur incontrolabil îmi agita mîinile. Mi se întîmplă și acum, dar am învățat cumva să mă stăpînesc. De atîta nevoie de prezență în acum și aici, nu puteam în nici un caz dormi după-amiezele cum o făceau alți copii, iar odihna o găseam în prăbușirea istovită odată cu venirea serii.
Așa se face că eram probabil coșmarul bunicii la venirea vacanțelor de vară, cînd ai mei mă lăsau cu săptămînile să‑mi consum enorma energie, ADHD-ul cosmic sub semnul căruia funcționam. Nu gîndesc acest ADHD ca pe o tulburare clinică, nici ca pe o dezordine interioară, am fost un copil perfect funcțional la școală, dar probabil că am spart mai multe geamuri decît se cuvine a o face fetele cu note bune. În fine.
Coșmarul bunicii sfîrșea întotdeauna într-o căutare frenetică prin tot satul. Comiteam acte de dispariție pe care reușisem să le cizelez aproape houdinian. Puteam să ies dintr-un coteț jos de găini plină de pene și, probabil, de păduchi, din cușca vreunui cîine unde mă acomodam bine încolăcită, din cine știe ce bortă săpată într-un mal de pămînt, din cimitirul musulman care se cocea leneș la soare odată cu străbunicii mei și ai altora, dintr-un pod vechi sau din bucătăriile unor vecini cu care bunică-mea nu se vizita.
O singură dată am mîncat bătaie de la ea. Atunci cînd am fost la familia de țigani așezată undeva la marginea satului într-o colibă vai de mama ei. Boldurii nu aveau literalmente după ce bea apă, însă au împărțit cu mine niște pîine cu o zeamă de verdețuri care mi s-a părut cea mai gustoasă din lume. Resturile le-au dat cîinelui, în același vas din care mîncaserăm cu toții. M-a bătut bunică-mea pentru că am comis impuritatea. Mîncasem nehalal, alături de niște paria. Era bunică-mea rasistă? Cu siguranță, deși nu și-a pus niciodată în cap să definească termenul. Ar fi mîncat ea pîine frămîntată de mînuțele negre ale Boldurilor? Sigur că nu, iar ca ea, tot satul. I-ar fi păsat ei că Boldurii mei sînt țigani, srilankezi, indieni, jamaicani sau cajuni amestecați cu creoli? Dacă erau maro cu toții, prea puțin, important era să nu ne amestecăm cu ei. Pielea închisă la culoare era jos pe scara acceptabilului, iar ghiaurii care aveau oalele și tigăile întinate de atingerea porcului își găseau și ei loc pe acolo, nici o problemă.
Iar pîinea, aliment mistic la aproape toate popoarele, trebuie cu atît mai bine ferită. Pîine deasupra căreia faci o cruce, pîine deasupra căreia sufli și spui o sură din Coran, pîinea pe care pui ștergare curate și aștepți puțin înainte de a o mînca pentru ca sufletul ei să se întoarcă la strămoși. Și altele asemenea.
Ce s-a întîmplat zilele trecute în Ditrăul harghitean m-a mirat și nu m-a mirat. Cu siguranță, însă, m-a întristat profund pentru că lumea și schimbarea vor continua să ne găsească nepregătiți, total ghetoizați fie ca țară, fie ca minoritate. „Pîinea noastră cea de toate zilele“, „un om bun ca pîinea caldă“, „cîștigă și el o pîine“. Toate săpate în mentalul comun. Poate i‑om lăsa pe oamenii maro să ne lucreze pămîntul, să ne ridice casele, dar dumnezeul nostru rasist n-o să permită mînuțelor negre să frămînte coca pîinilor noastre de societate albă, rurală, din care mă autoexclud. Căci nu sînt sigură dacă toată lumea ar mînca o pîine frămîntată de mîinile mele galbene, central-asiatice.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
