Istorie în desfășurare
Arătarea vine rostogolindu-se peste mine. E roșiatic-portocalie și rînjește cu niște colți stranii, rari, ca niște bumbi de cauciuc. Nu știu ce să fac, știu că e inutil să fug, mai ales că, habar n-am cum și de ce, sînt încălțată cu o pereche de papuci foarte mari. Picioarele mele 36 stau în papucii ăștia 46 ca într‑o pereche de schiuri dezlegate. Ai cui or fi și cum m-am căpătuit cu ei?
Îmi trec toate gîndurile astea prin cap în infinitezimale fracțiuni ale fracțiunilor de secundă în timp ce creatura se apropie mîrîind jos; sînt niște bași profunzi care‑mi zguduie pleura, așa trebuie că sună mai degrabă vietățile care locuiesc în viața de jos, în adîncurile pămîntului, cîrtițele mitice, mari ca un transatlantic, care sapă lent în măruntaiele lui. Or, sunetele scoase de creatura asta nu se potrivesc deloc cu înfățișarea ei, mă gîndesc iar. Pierd timpul în luptă, nu fac nimic decît să-mi imaginez toate aiurelile, îmi zic. Ridică-te, aruncă papucii-schiuri din picioare și înfruntă monstrul. Sfîșie-i membrana aia molcuță făcută din proteine, smulge-i bumbii ăia caraghioși de cauciuc, zdrobește-o de perete, împinge-o pe scări!
* * *
E 15 martie, duminică foarte de dimineață, alarma telefonului sună bezmetic ca să mă scol din vis și să scriu acest text ale cărui sensuri (dacă or fi) își vor pierde probabil relevanța odată ajuns în fața ochiului de cititor. Căci lucrurile sînt în desfășurare, președintele a anunțat că se va decreta starea de urgență (de care ne-a scutit ardelenește peste week-end), iar viitorul e deschis straniu înainte.
Mă gîndesc calm, cu o placiditate analitică. Avem în față un evantai de teste. Pandemia asta va testa puternic fricile primare, fricile întemeiate și pe cele imaginare. Frica de boală și de moarte. Teama pentru cei apropiați ție. Teama de celălalt, de străin, de tovarășul de călătorie din metrou și de aerul din jurul lui pe care-l vezi colcăind de virușii ăștia portocalii, să nu ne atingem! Ne vom privi peste măștile inutile de pe figură cu neîncredere sau cu scînteierea aia de solidaritate: E OK, trecem și peste asta?
Ne e frică fiecăruia altfel, trăim în scenarii personale. Unii vom goli mai abitir magazinele, alții vom încerca să păstrăm o măsură de normalitate sub presiune socială imensă. Se va isca și frica stigmatului social. Că te îmbolnăvești și poți da mai departe. Că porți, vrei, nu vrei, o responsabilitate.
Din evantaiul de teste pe care-l flutură creatura portocalie se ițește singurătatea. Am deschis geamul și, pentru prima oară, nu aud orașul. Bucureștiul ăsta vorbăreț, amestecat, haotic – tace. Străzile sînt goale și mașinile puține. Stăm în case și socializăm mai abitir pe net. Rostogolim glume, meme-uri mai mult sau mai puțin reușite, întrebări, informații adevărate și teorii ale conspirației. Fotografii cu mîncare, cu pisicile noastre, cu sticle de bere și suluri de hîrtie igienică. Începem să realizăm cît de bine era cînd ne întîlneam om cu om, în teatre, la film, pe terasele pe care urma să le deschidă promisiunea acestei primăveri. Cît de bine era cînd puteai să te duci la ai tăi, oameni bătrîni, și să-i strîngi în brațe din reflex. Nu mai faci asta, ei sînt printre cei mai vulnerabili, mai bine nu. Le lași niște cumpărături din ușă.
Dintre testele pe care urmează să le trecem, regina lor va fi, probabil, empatia. Sînt bătrîni singuri care vor trebui ajutați, sînt familii întregi izolate care vor trebui să treacă peste încercarea asta nemaitrăită pînă acum cu ajutorul unor rețele sociale, altele decît cele cu ne-am obișnuit. Sînt încă oameni ai străzii pe străzi și cerșetori la metrou. Sînt oameni mai speriați decît ceilalți, depresivii, anxioșii, melancolicii, săracii, marginalizații de care va trebui să-și amintească cineva.
Simt că tonul meu alunecă spre sumbru și n-am vrut asta. Sigur că omenirea va trece cu bine peste încercarea asta și va învăța niște lecții. Ne vom testa limitele personale și pe cele colective. Vom intra în altă logică economică odată intrați și ieșiți din scenariul ăsta prost de film SF. Deocamdată, însă, deasupra mea răsare iar roșie și rotundă planeta Melancolia. De fapt, nu cred să fi apus vreodată.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
