Planuri de viitor
Am trecut ușor linia aia fină cînd începi să te gîndești ce o să faci la bătrînețe. Nu la bătrînețea încă în putere, cea pe care o dorim cu toții decentă, senină, înțeleaptă și lipsită de griji imediate. Ci la cea debilitantă, cînd trupul și mintea încep amîndouă să cedeze, cînd prietenii tăi mor unul cîte unul, cînd începi să uiți evenimentele recente și trăiești într-un trecut în care amesteci figurile de acum cu cele pierdute.
Ce ne facem noi, ăștia fără copii, mă gîndeam, atunci cînd substanța coerentă a creierului tău se va înfășura în cocon pîslos de Alzheimer, cînd o să ieși în chiloți pe stradă și n-are cine să te caute, necum să-ți păstreze demnitatea, cînd n-o să te mai țină picioarele și nici șoldurile, cînd pasul tău o să ezite în fața celei mai scunde trepte?
O să facem un azil. La asta ne gîndeam acum ceva vreme cu o mînă de prieteni buni. Adică un soi de casă comunitară în care vom locui cu toții, iar din cîteva trupuri strîmbe și defecte vom reuși să facem un om complet, ne gîndeam. Ne imaginam șirurile de bastoane sprijinite în holul de la intrare, mizantropiile, hachițele și cîrcotelile pe care va trebui să ni le suportăm unii altora, amplificate la infinit din ce cunoaștem acum la fiecare. Ne vom admira tatuajele fleșcăite, fiecare cu povestea lui spusă de un milion de ori și ascultată cu aceeași plăcere, o să rememorăm tot soiul de întîmplări din tinerețe în care se vor amesteca personaje cu porecle penibile, beții crunte, vacanțe la mare fără un ban în buzunar în care apar inevitabil fete de la Cluj (n-am pomenit istorie de la mare fără o fată sau un băiat de la Cluj). Unii dintre noi și-au făcut planuri în detaliu. Cineva vrea să se reapuce de fumat fix la 80 de ani. Dacă am rezistat pînă la 80, zice, de la 80 încolo nici nu mai contează. Omul s a lăsat de foarte mult timp, dar viermele fumatului îl roade la fel de proaspăt ca în prima zi. Eu am promis că în prima zi de pensie îmi fac un mare tatuaj pe gît. Dacă tot o să fie lăsat, ca la curcani, măcar să-l împodobim. „Și ce-o să-ți faci pe el“, se rîde, „riduri?“ „Da, va fi meta“, răspund, „o să fiu o babă cool.“ O să avem timp de citit, de despicat istoriile în patru, de scris și de desenat, ne promitem.
Ar fi fost altfel dacă aveam copii? – e întrebarea inevitabilă. Poate că da, poate că nu. Poate acei copii ar fi stat lîngă noi și ne-ar fi ajutat să trecem cu decență prin bătrînețe, dar poate ar fi plecat la mii de kilometri și tot singuri am fi rămas, sfîșiați și unii, și alții de dor. Uite, maică-mea și cu taică-miu au avut noroc, dar nimic nu ne garantează aceeași soartă. Bașca, noi, ăștia fără copii ajunși la o anume vîrstă, ne-am îndrăgostit prea tare de traiul complet egoist pe care ni l-am croit. Copii? Îi vezi la alți prieteni, sînt simpatici preț de cîteva ore, te-ai jucat cu ei, nu e treaba ta ce o să facă la școală, nu e treaba ta să strîngi bani de haine, vacanțe, meditații, facultate. N-o să te îngrijoreze bolile, gașca dubioasă de prieteni, cursul de karate și înot.
Ești egoist, viitorul care ți se blurează în față îl planifici doar pentru tine. Nu ești într-atît de nasol încît să nu admiți că nu vei trăi niciodată o altfel de dimensiune a iubirii. Ceva complet diferit de orice ai cunoaște, un altfel de eu care înțelegi că se naște odată cu copilul tău. Sigur că admiți, o vezi pe maică-ta, iar ființa ei de dinainte de a te naște tu, misterioasă, liberă, nepăsătoare și tînără, îți e complet străină. Antipatică, chiar. Mă văd uitîndu-mă la ea din preexistența mea, eu, neformata, o privesc pe viitoarea mea mamă, fata frumoasă cu părul lung și negru. N-are habar de mine, nu mă iubește încă, iar eu, copil bezmetic, sînt tare geloasă. Vreau să fie a mea de la bun început și pentru totdeauna.
Nu-mi trebuie asemenea situații agravante, mă gîndesc. Dragostea asta cu două sensuri între noi două e unică. Bătrînețea mea va fi altfel decît a mamei. Dacă nu mai frumoasă, cu siguranță mai palpitantă. Poate sfîrșim precum cuplul din Amour al lui Haneke. Poate o să am totuși în jur prietenii care n-o să mă lase să ies în pijama pe stradă. E un risc pe care mi-l asum și o speranță la care nu renunț.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
