Toate cele care s-au mai spus
S-au zis de o mie de ori. S-au zis în toate felurile și pe toate tonalitățile, toată lumea are un jurnal public acum. Îl lipim pe toți pereții, îl scriem, îl strigăm, îl punem în fotografii. Trecem prin toate celebrele cinci stadii ale unei pierderi. A început clișeistic cu negarea, s-a dus în furie, în negociere, în depresie. Ne mai rămîne acceptarea, ceea ce, pentru mine, în cazul ăsta, ar fi înfrîngerea totală.
Ne învîrtim ca leii în cușcă, iar Bucureștiul ăsta, stup de albine care e gata să facă implozie, devine din ce în ce mai frumos pe dinafară. Scorojelile lui din iarnă se ascund acum după lilieci ce stau să înflorească, după magnolii și corcoduși, și meri sau ce naiba or mai fi. Cît de perfid să fii știindu-ne prin case, iar tu să-i dai înainte, cocotă sulemenită, hîrb de oraș care trosnești din toate încheieturile și să te bucuri așa, de capul tău, de viață?
Uite cum ne dăm acum în cap unii altora cu dorințele vechi de a sta în liniște prin case, printre cărți și pisici torcătoare sau ce mai închipuia imaginația oricui obosise prin metrouri, birouri, în magazine sau în coadă la trafic. Ce răzbunare grea să le primești pe toate pachet ca să le plătești cu vîrf și îndesat după! Unii muncim chiar mai mult acum, de acasă, alții, Dumnezeu știe, rămași fără rost, fix de introspecții le-o arde cu viețile fugite de sub picioare.
Chiar timp să am, nu am răbdare. Nu mă pot concentra înaintea unei cărți. „O, ce zile frumoase de tristețe pe care eu n-o cunosc. Nu visez la uniuni, la idile, nu visez la nici o fericire sentimentală, mai mult sau mai puțin durabilă, nu, eu aș vrea să cunosc o anumită formă de tristețe.” Asta zice Yasmina Reza în cartea pe care o țin în poală. Nu pricep nimic. Reiau fraza, gîndul meu fuge în o mie de părți. „O ce zile frumoase…”, zice în carte o eroină care nici ea nu se poate concentra să citească și stăm așa, noi două, ea în carte, eu în realitate, paralizate, față în față. Realitatea mea, de data asta, bate literatura ei, mă gîndesc.
Și mă gîndesc totuși că, uite, cunosc o formă de tristețe. Ce material bogat mi se oferă acum! Mie, atît de înclinată spre un soi de autocompasiune care mă chinuia încă din copilărie. Cînd îmi imaginam că cea mai dulce răzbunare împotriva alor mei care nu mă lăsau să fac ceva e să mor. Să vadă ei cum va fi. Să mă vadă întinsă acolo, pe masă, cu mîinile pe piept, albă și drăguță, și să plîngă, să plîngă…
Na, că mă văd acum în bucătărie, ditamai omul, neieșit din casă cu zilele. Stau la masă și mănînc tocană. Lumina bate de sus peste creștetul meu și peste mîncarea care pare cleioasă. E o tocană urîtă. Uite-mă cum stau și mănînc ca în filmele românești, da. Și mîncăm prost și mult zilele astea pentru că ne chinuim să cumpărărm chestii care țin și nu se strică imediat, iar chestiile alea se traduc în ciorbe, în paste multe, în tocane urîte. Salatele mi se par o fiță, cumva mi-o fi frică să nu-mi fie foame. Nu vreau să-mi fie foame. Mă văd la masa asta, lumina care bate de sus e necruțătoare. Sînt urîtă, bătrînă și învinsă, și mi se face brusc iar milă de mine. Ești la punctul patru, la depresie, drăguță, îmi sună o voce în cap, iar eu înghit cu noduri.
Mi-e dor nespus de ai mei pe care nu i-am văzut de acum două săptămîni, și atunci de la ușă. V-am zis, sau nu v-am zis, dar tata părea mai mic. Și am stat acolo și am vorbit puțin, mama se dădea vitează că rezistă, că e generalul casei. „Bine, dar nu ieșiți deloc-deloc”, le-am repetat, „vă fac eu cumpărăturile”, le-am zis. La plecare i-am dansat puțin tatei pe holul blocului, în felul ăla care-l amuză teribil. Bine, și eu știu să mă prostesc. Ce ar fi zis vecinii dacă dădeau peste mine așa? Nu mai contează.
Mănînc tocană, mi-e dor de maică-mea ca atunci, în tabăra de clasa a șaptea cînd i-am plîns la telefon că vreau acasă, și mi se înnoadă lacrimile în bărbie. Sînt într-un film, negreșit, sînt într-un film. Să curgă genericul ăla de final odată.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
