Geanta diplomat
Pe vremea lui Ceaușescu erau cîteva semne care arătau că o familie a atins un anume grad de onorabilitate, că s-a tras de păr de sus și a urcat ușurel spre mai bine, și că a început să populeze o lume băgată vag și la grămadă în categoria intelectuali. Aveai o Dacie, pe ușa ta de la intrare scria Fam. Ing. Cutare, iar soțul avea diplomat. O geantă diplomat, adică, cum n-am mai văzut la lume pe stradă. Am văzut serviete purtate ironic de mileniali, dar pentru diplomat îți trebuie ceva curaj, cred. Geanta diplomat era o stare de spirit (taică-miu n-a avut, l-am bănuit de mică de o oarecare lipsă de ambiție) și purta în ea diverse: de la acte și Graalul publicului hăituit de funcționărime – dosarul cu șină – pînă la pîine cu salam. Mai vezi în filmele românești ale epocii difuzate pînă la saturație pe televiziunile de acum cîte un personaj cu un diplomat din care iese prazul, da, aluzia groasă nu era foarte departe de realitate.
M-au fascinat gențile astea în copilărie. Dar m-au și înfricoșat. Aveam la un moment dat un profesor de matematică din al cărui diplomat trîntit ostentativ și cu nervi pe catedră ieșeau cele mai odioase vise negre: lucrările de control anunțate sadic cu celebra expresie care ne îngheța sîngele în vene: „Scoateți o foaie de hîrtie”. Cutia aia neagră, colțuroasă, dreptunghiul acela implacabil închis de cele două mecanisme clămpănitoare ale încuietorilor de metal putea, la o adică, să te înghită cu totul. Mureai sufocat în burta ei tare și degeaba băteai cu pumnii mici ca să te scoată cineva afară, geanta diplomat nu avea milă.
*
Ies dintr-un magazin aflat de ani buni în colțul străzii mele. Din cele care au în trei metri pătrați tot-tot. De la detergenți, sucuri, șervețele și flori ornamentale de ațică pînă la cutii dubioase de pateu vegetal. Îmi trag masca pe care o port frumos, regulamentar de pe față și o arunc în tomberonul verde care mă aștepta cu capacul larg deschis. Am într-o mînă două pachete de țigări și sînt în curs de a sfărîma sub braț două pungi de chips-uri. Dau să mă întorc, dar o mînă mă apucă de umăr și aud: „Ia-ți masca d-acilea! Nu vezi că e goool??”. E unul dintre cei doi neni-gunoieri de pe stradă, pe care-i știu de ceva ani și pe care-i observ în secret. Le-am învățat rutina, mișcarea din încheietură cu care trag mătura lungă din fărașul cu coadă ca să ia un muc de țigară și două frunze de la marginea bordurii, prînzul mîncat pe capacele tomberoanelor, cu pîine, mezeluri ieftine și brînză, somnul toropit din după-amiezele de vară, întinși pe cartoane pe aleea îngustă care se înfundă la capăt în curtea Florichii, tot.
Mă întorc și mă uit la nenea ăsta cu niște ochi din care a fugit înțelegerea. Mă uit în tomberon. Nu e gol. Niște chestii stau înfășate în pungi de plastic pe fundul lui, deasupra e un pet cafeniu de bere… Pare gunoi-gunoi. Deasupra tronează masca mea, sub forma unui bot gol pe dinăuntru al cine știe cărui animal fantastic, cu blana albastră, sau al unei balene din alea cu lamele, în fine. Omul arată amenințător și sincer supărat. Se apropie mai mult de mine, numai bine să ne amestecăm covizii, zice: „E gol, mă duc și eu acasă, ia masca de acolo”. Cu mîna pe inimă, zic că vorbea ca taximetriștii care te refuză pe motiv că se retrag în Pantelimon. Scoate masca din tomberon, mi-o îndeasă în mînă: „Arunc-o, ie-te, colo-șa în coș”. Îmi arată un coș de stîlp. Strîng inconștient mai tare pungile alea de chips-uri sub braț. Foșnesc și trosnesc, praf de cartofi cu sare o să mănînc. Sînt proastă, mă uit ca proasta la el, undeva oi fi greșit, dar mă enervează că mă ceartă ca pe mucoși. „Cum să fie gol, dom’le?”, trag eu de gîlceava deja încheiată și-i arăt gunoiul din tomberon. „E lucrurile mele”, zice sec și trîntește definitiv capacul peste posesiuni.
Și am înțeles. Era geanta omului. Diplomatul lui tare. Cu lucrurile lui înfășurate în saci de plastic. Cum să arunci o mizerie peste toate alea? Sincer, iartă-mă, nene.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, Radio Kiss FM și Magic FM.
