Bucătării personale
Sînt cu maică-mea în bucătărie. Am în mînă un făcăleț – sau sucitor cum îi mai zic unii, cuvînt care mă amuză de fiecare dată – și întind niște bile de aluat care se dovedește a fi elastic și nu prea, moale și nu prea, înțeleg că e consistența perfectă. M-a încins maică-mea cu un șorț din cele care au fost ale bunicii; după moartea ei i-au descoperit în dulapuri un teanc întreg de șorțuri, nou-nouțe. Sînt croite în casă din bucăți de materiale rămase de la rochiile ei care aveau, neobosit, același tipar. N-au pieptar, bucata de material îți încinge doar mijlocul peste care petreci de două ori cordonul lăsat mai lung. Bucăți dreptunghiulare de material cu cele mai neasemuite flori, mari, mici, cu contururile fin desenate sau, dimpotrivă, ca niște pete difuze Rorschach. Al meu de acum are sute de floricele minuscule, de toate culorile, pe un fond cafeniu cald. Stă peste blugii largi pe care îi port ca un timbru anacronic, însă paradoxal de familiar. Dacă aș fi văzut bucata asta de material oriunde, aș fi știut că a ieșit de undeva din hăul parfumat al dulapurilor bunicii. Pur și simplu aș fi știut. Cred că e o industrie creată anume ca să facă materiale din astea pentru mamăi și babete. Așa cum la fel de speciale sînt imprimeurile de pe fustele țigăncilor. M-am întrebat întotdeauna de unde le cumpără și cine le face. Cine poate gîndi fauvismul ăsta textil are curaj cu găleata. Să nu mai zic de cine le poartă.
Întind la bilele de aluat din care trebuie să-mi iasă niște discuri perfect rotunde, cam ca o farfurie medie de mari. Nu ies cum ar trebui. Contururile discurilor mele sînt șovăitoare, cu granițe imprecise, pare că întind în aluatul ăsta mai degrabă continente și țări cu o istorie grea în spate, cu războaie care au stabilit în sînge și arme granițe sinuoase, rupturi abrupte de teritoriu, stabilite în tratate semnate în miez de noapte de țari cu cizme lucioase și arhiduci cu jumate de față acoperită de mustăți țepene. „Te concentrezi, te rog?” Vocea maică-mii mă pocnește sec în cap cu un făcăleț/sucitor sever. În întrebare îi gîlgîie însă și rîsul pe care întotdeauna i l-am simțit în asemenea momente și i l-am exploatat crîncen în copilărie. „Ce-i asta?”, zice și ridică între două degete o bucată de aluat deja întinsă, care, uite, seamănă cu harta României. „Ia uită-te la ale mele”, zice și-mi arată un șir de discuri aliniate perfect. Un batalion de cocă întinsă rotund. Arată ca niște luni palide, gata de pus pe cer. „Eee, răspund, n-am experiența ta, ce vrei? Lasă că le ajustăm cu asta”, zic și flutur în aer o rotiță de metal cu care se taie niște margini dantelate. Mama pufnește, trîntește în masă cu lemnul cilindric al făcălețului în timp ce întinde altă bilă de aluat. Lemnul are culoarea unei pîini rumene, e lucios de atîta folosință și pare a fi unul dintre pilonii familiei noastre. E tratat cu respect și are un sertar dedicat. „Ia, mai bine începe să pui carne în alea pe care le-am întins”, zice mama.
Facem împreună șiberek (cu varianta șuberek, pe care o știți mulți de la mare) și, cu siguranță, sîntem ultima generație din familia mea care mai face așa ceva. Eu n-o să mă încumet niciodată singură. Șiberek-ul e o plăcintă cu carne tocată în formă de semilună. Pe jumătate din discul de aluat se pune umplutura, se acoperă cu jumătatea cealaltă a cercului, iar totul se sigilează cu rotița de metal care face margini dantelate. Semiluna asta dolofană se va prăji în ulei foarte încins. Sînt aici niște mari secrete în compoziția aluatului, care nu trebuie să se spargă în uleiul încins, altminteri se dezlănțuie iadul în tigaia care va sfîrîi asurzitor. Apoi există niște proporții în umplutura de carne tocată care ar trebui să fie zemoasă și să păstreze în buzunarul cald al plăcintei fix o lingură de sos. Totul se mănîncă fierbinte, cu zeama curgînd pe bărbie și pe degete. Plăcinta asta e al doilea pilon al familiei noastre.
Pun carnea pe jumătate din lunile palide de aluat. „Pui prea mult”, zice mama cu lucirea de rîs în ochi. Mă gîndesc că, fără ea, familia va pluti în derivă. Doar făcălețul ăla ca o pîinișoară rumenă o să ne mai țină ancora.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, Radio Kiss FM și Magic FM.
