Milostenie cu măsură
Afară e prăpăd. Vîntul zgîlțîie ușa și ferestrele, șuieră turbat pe după colțurile casei și pereții sînt bușiți de parcă absolut toți eroii din absolut toate mitologiile s-au apucat să se păruiască între ei. Aud parcă trupuri zdrobite de ziduri, scuturi, săbii și lănci se izbesc de-a valma; afară e un Marvel dezlănțuit, regizorul ăsta n-a scutit nici o cheltuială și, peste toate astea, plouă de prăpădește.
Nu-mi găsesc pisica, gîndul îmi lasă brusc un gol imens în piept, Doamne Dumnezeule, am uitat-o afară, îmi zic și mă reped să deschid ușa. Afară era, ghemuită lîngă tocul ușii, vîntul slăbise oarecum, dar din cer turna în continuare o ploaie rea, violentă. Iau animalul, îl strîng la piept și ceva mă oprește să închid imediat ușa. Mai multe perechi de ochi omenești se uită la mine. Sînt cîțiva bărbați și femei de vîrsta nedefinită a homleșilor. Stau roată în fața ușii, nu cer și nu vor nimic. Stau pur și simplu așa, cu un aer un pic abstras pe care îl vezi la oamenii străzii. Se uită la mine lipsiți de curiozitate, se uită doar pentru că au văzut mișcare, ca atunci cînd ridici capul din telefon cînd urcă cineva în metrou, în perifericul imediat privirii tale. Țin minte că am rămas să-i privesc la rîndul meu; nu se petrecea nici un schimb acolo – ei n-aveau nimic de cerut în hainele alea rufoase, în căciulile rusești cu urechi asimetrice, ciufulite și scălîmbe, în bocancii scîlciați cu boturile rotunde. Eu nu mi-am întrebat nici mintea, cu atît mai mult sufletul atunci, îmi găsisem animalul, „salut“, le-am zis și am închis apoi ușa.
Visul ăsta mă bîntuie de cînd l-am visat. De ce n-am făcut nimic? Cum am putut să-i las pe oamenii ăia în ploaie, de ce conta mai mult viața animalului meu decît viețile lor făcute praf, vraiște, tarate de alcoolism, de violență, de nepăsarea lor și a tuturor? Pentru că oricum n-aveai ce face, și oricum era un vis. Pentru că în viața reală nu ți s-a întîmplat așa ceva și, oricum, nu știi cum ai fi reacționat. Pentru că nu ești un Iisus adevărat, nici o maică Tereza și pentru că nu te-ai încumetat niciodată să faci un voluntariat în orfelinate, pe străzi cu oengeurile și nici la căminul de nebuni.
Singurele gesturi pe care ai fost în stare să le faci au fost să dai ori de cîte ori ai putut bani la toți cerșetorii întîlniți în cale. Marea ta vitejie a fost să te superi pe o tanti care încerca să te convingă să nu-i dai bani rufosului din colțul străzii, că-i bea. Las’ să-i bea, madam, altminteri ce-ar putea să facă? Te-au uimit un tată și-un copil așezați la cerșit în fața magazinului care, la întrebarea ta, au vrut să le iei de mîncare. Le-ai luat, parcă, pîine, salam și, sigur, brînză. Iar reacția copilului, atît de naturală: „Iar brînzăăăă?“, te-a uimit puțin, te-a amuzat puțin și te-a întristat îndeajuns. Te-au amuzat povestirile unor creștine care fac pomenile cuvenite pe la biserică și cimitir și se supără că cerșetorii de acolo au burțile pline și fac mofturi la colivă. Dar cîtă colivă poate mînca un om, măi, doamno? Te-a enervat la culme să auzi spunîndu-se că „după ce că e sărac mai face și figuri“. Dacă ești sărac ar trebui să înghiți tot ce ți se dă, să stai acolo la locul tău, să pupi necondiționat mîna care te hrănește și, în general, să împlinești așteptările milostivului. Las’ că habar n-ai cine te-a născut și de ce (probabil nici maică-ta nu știe), las’ că n-ai știut niciodată să scrii și să citești, iar interacțiunile tale frecvente cu ai tăi au fost niște bătăi crunte pentru un colț de bancă sau pentru un palton opărit, dar de față cu samaritenii trebuie să te porți cum cred ei de cuviință. Cine să mai știe că ăla ești tu, că atît poți reacționa, pentru că, vezi, în lumea astălaltă noi știm să învelim minciunile și neplăcerea în reacții false. Așa ne protejăm noi, așa se protejează o societate civilizată și educată, știi?
N-am făcut nimic excepțional pînă acum și probabil că nici n-o să fac. Am fost însă tare bună să pun întrebări. Și să empatizez de acasă, de la căldură.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
