Late bloomers
E posibil să fie sîmbătă sau duminică după-amiaza tîrziu. Ești singur acasă, cartierul pare îngrozitor de tăcut de după ferestrele închise bine. Înfășori cu grijă un cocon domestic în jurul unei mahmureli medii spre mici, nu mare lucru, pe care oricum ai anticipat-o de cu o seară înainte, cînd ai mîncat un Mac sleit pe la unu sau două noaptea, vîndut de un tip pe care părea să nu-l mai emoționeze absolut nimic pe lumea asta.
Televizorul curge pe un Discovery sau Nature, pe zapparea de dinainte Viorica Dăncilă se dădea cu bicicleta și ai rîs un pic. Dincoace, Attenborough povestește pe un ton egal și englezesc ceva despre niște petreli. Nu știu cum l-or fi tradus în română, l-or fi lăsat chiar așa, i-or fi spus furtunar, subtitrarea îmi joacă într-o ceață albă dinaintea ochilor; n-am ochelarii pe nas. „Like a fairy being sick – the storm petrel has a eerie, low call…“ Ca o zînă bolnavă… Ia uite, domnul Attenborough iar face poezie. Mă întorc de-a binelea spre televizor ca să văd cum furtunarii își fac cuiburile în niște hățișuri imposibile tăiate de liane și copaci crescuți strîns unul lîngă celălalt. Puiul urît, cu gura mare, e hrănit pînă cînd trupul lui mic e complet acoperit de pene tari, pînă cînd pare o copie a mamei sale, apoi e abandonat acolo, în cuib. Stă locului cu aripile semideschise, cu ochii ăia ca niște mărgele mici în care bate așteptarea, se foiește în culcușul lui precar, stă după maică-sa. Două săptămîni o așteaptă, iar două săptămîni de foame îl fac să se dea jos din cuib și să înceapă o călătorie jos, pe pămînt, printre hățișurile imposibile ale unei jungle oarecare. N-are cum să zboare pentru că nu e spațiu, trebuie să iasă undeva sus, la lumină, ca să se poată avînta.
Deja stau pe marginea canapelei, cu bărbia sprijinită în pumni și cu ochelarii înfipți pe nas. Urmează încă o călătorie epică spre maturitate, libertate, independență, spre împlinirea unei datorii – sau așa ceva. Sufletul meu jacklondonesc adoră poveștile astea (remarc doar pentru mine cum am folosit două cuvinte pe care de obicei le evit, dar în curgerea gîndurilor mele îmi permit să suprafolosesc și „epic“, dar să mă și ajut de verbul caraghios „a adora“).
Petrelul abia ieșit din copilărie se tîrăște pe solul ăla neprietenos, ajunge la poalele unui cocotier cu tulpina netedă și înaltă de n-o cuprinzi cu vederea. Și aici începe un cățărat dureros. Căci pasărea asta, cu piciorușele ei palmate ca ale rațelor, cu aripile înfășurate în jurul trunchiului, cu coada drept pripon, începe drumul în sus. Înaintează cîțiva centimetri și cade. Se ridică și o ia de la capăt. Îi vezi pieptul cum se zbate în bătăile nebunești ale inimii. Iar urcă, iar cade, iar înaintează, se oprește puțin în îmbrățișarea chinuită – trunchi/pasăre.
„Dă-o naibii“, vorbesc deja singură, „eu renunțam deja, chestia asta e supranaturală, aș fi căzut ostenită la pămînt, acolo și m-aș fi sfîrșit în lacrimi.“ Sigur că furtunarul reușește să ajungă în vîrf, de unde își ia zborul și nu mai atinge pămîntul preț de șase ani. Va trăi și va dormi deasupra mării.
Mă gîndesc iar la mine. Probabil că aș fi rătăcit prin hățișurile alea mult și bine. M-aș fi hrănit cu viermișori și diverse insecte, mi-aș fi pierdut total vocea pentru că nu aș fi scos un sunet de teama răpitorilor, piciorușele mele palmate ca ale rațelor s-ar fi bătătorit și s-ar fi asprit și aș fi făcut gheare sănătoase ca să pot umbla, penele mele și-ar fi pierdut luciul în penumbra aia permanentă, dar aș fi trăit cumva. Iar la final aș fi văzut oceanul luminînd printre liane, aș fi ieșit cumva la marginea junglei, pe un promontoriu amețitor, cu petrelii frați chiuind ascuțit pe deasupra valurilor. Aș fi tras în piept aerul sărat, uite-mă, o deviație a naturii, dar vie și plină de speranțe. Mi-aș fi întins aripile cu mușchii atrofiați și aș fi bătut din ele. E bine, m-aș fi gîndit. Sînt un late bloomer, am înflorit tîrziu, probabil că n-o să mai pot zbura niciodată, dar uite cît spațiu se întinde în fața mea. La 50 o să învăț să cînt la pian, la 60 o să învăț temeinic germana și la 70 o să scriu Cartea.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
