Apa și uleiul
Sînt undeva, la o pensiune dintr-un sat oarecare. Locul e frumușel, s-a ridicat pe sine și pe unii dintre locuitorii lui pentru că e aproape de oraș, mulți de pe acolo și-au făcut case aici, iar ăia care nu și-au făcut vin ca turiștii să se plimbe și să caște gura pentru că împrejurimile îți oferă și ceva dealuri frumoase toamna, izvoare cristaline, frunziș, brădet, aer curat.
Vreau să ies din clădire, trebuie să fumez neapărat, iar singurul loc e afară, la intrare, unde zace și o scrumieră mare, plină de chiștoace. Am țigara pregătită în mînă și trag de ușa grea, de lemn, la șase jumate dimineața, ca neoamenii. Ușa, țeapănă. Trag un pic mai tare, pare că se deschide cît să văd o fîșie minusculă din aerul de afară, dar mai mult nu vrea. „Doamne“, mă panichez, „nu pot să ies, dar trebuie-trebuie să fumez, ușa asta nu are nici un buton, cum naiba s-o deschide și de ce n-o fi nimeni prin jur să mă ajute?“
Aud mișcare în dreptul unui hol, mă uit, o doamnă trage un aspirator după ea, ce bine, mi se luminează fața și o rog: „Nu vă supărați, îmi deschideți și mie ușa?“, îi arăt cu un gest și ușa mare, de lemn. Femeii îi pică literalmente fața. Se vede că o mănîncă îndoiala – asta e chiar proastă sau se crede într-atît de îndreptățită, că trebuie alții să-i deschidă pe unde merge? Se îndreaptă totuși, dînd din cap și mormăind ceva, spre ușa aia, întinde mîna și o deschide. Îmi face un gest zeflemitor: poftim. E rîndul meu să mă rușinez, pun mîna la gură și probabil că trec prin toate nuanțele de roșu. „Îmi cer mii de scuze, dar ușa nu se deschidea, bla-bla“, femeia se întoarce la aspiratorul ei și mă lasă cu scuzele în barbă.
Întîmplarea nu-i o întîmplare tare, poate cel mult să adauge la unele inadecvări personale care mă fac să intru frontal în geamurile de sticlă crezînd că ies în aer curat sau să ajung prin debaralele cu mături atunci cînd caut o toaletă în locuri publice. Întîmplarea are sens pentru că acea femeie chiar a crezut un moment că am vrut să-mi deschidă altcineva ușa dintr-un soi de răzgîială sau de misecuvinism. Eu și nimeni ca mine n-o să-i fie vreodată simpatic. Haitele astea de turiști, toate tutele cu blugii crăpați în genunchi care vin să se distreze, chiar dacă îi asigură cumva un loc de muncă, nu pot decît s-o irite pe ea, care n-a avut un concediu de Doamne-ajută în viața ei. Sîntem ca apa și uleiul.
Totul devine mult mai clar cînd ieși din bula pe care ți-ai construit-o și vezi, cum bine zice gura înțeleaptă, că viața e complexă și are aspecte. Un nene pe care l-am văzut deunăzi într-un reportaj din campaniile electorale – un nene de la țară, muncit prin aer liber, din cei făcuți parcă din pătrate: mîini, față, degete – zice că votează cu Iohannis pentru că dom’ președinte „nu se pretează“. „Nu se pretează“ – asta exprimă absolut perfect ideea omului de bună cuviință și oareșce postură. Acest domn are clone adevărate în rîndul votanților Vioricăi Dăncilă. Sînt la fel, nu mai buni sau mai răi, la fel. Și doamna Viorica e frumoasă, uite, e o femeie îngrijită, tot timpul pusă la punct, o admiră multe doamne care ar vrea să fie ca ea și, mai ales, „nu se pretează“. Bulele celelalte, care se sfîșie pe Facebook și la televizoare, pare că n-au văzut încă asta.
Jos, în viață, te ferești ca dracu’ să dai la bloc de vecini țigani. Altminteri, corect politic, empatic pîn’ la Dumnezeu, te uiți urît la ăia care-i înjură și trăiesc în clișeele de imagine pe care le știm cu toții. Tot un d-ăla, incorect politic, poate să ia un puradel de pe stradă și să-i dea o farfurie cu ciorbă – „fire-ai al dreacu’, ia și mănîncă, de amărît ce ești“. Ei între ei, voi cu voi, apa și uleiul.
Sînt la metrou, o fată cu teniși galbeni se apleacă și-l încalță de un pantof pierdut pe un homeless bătrîn care stă abulic pe unul dintre scaune. E o Iisusă cu plete castanii, cum stă ea pe un genunchi în fața rufosului, vai de steaua lui. Nu știu cîtă lume a observat, eu am văzut-o și o urmăresc. Se stăpînește și-și ține mîinile ușor depărtate de trup. Coboară și, abia cînd e sigură că homeless-ul ajutat n-o vede, se șterge pe mîini. Eu rămîn cu invidia sinceră că nu l-am văzut prima pe bătrîn. Făceam o faptă bună.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
