Ce n-am putut face

Sînt cîteva lucruri pe care nu le-am putut face sau spune în perioada asta extraordinară pe care o trăim cu toții. Sînt chestii personale, deci prin excelență emoționale, iar ele nu reprezintă nicicum un set de judecăți.

N-am putut spune în vreo conversație normală nici „distanțare socială” și nici „izolare”, în nici un fel. „În izolare cu familia”, „nu a respectat distanțarea socială”, toate sintagmele de genul ăsta au reușit să-mi zdruncine serios nervii, să-mi trezească o strepezeală greu de reprimat. Cu atît mai mult cei care le rosteau cu aproape voluptate în noua carantineză cu care atît de repede ne-am obișnuit.

Nu am putut să aplaud restricțiile. M-am limitat la a le respecta.

N-am putut să mă plîng că nu mai ajung anul ăsta în Grecia, la mare, în mai știu eu ce oraș european după care tînjeam sau îmi era pur și simplu dor pentru că știu oameni care n-au ieșit în viața lor din țara sau din orașul în care trăiesc, iar anxietățile mele sînt pentru ei SF.

N-am putut să recunosc că o mare parte din perioada asta în care am putut sta pur și simplu acasă mi-a priit cumva. Că puținul respiro de care am avut parte (deși am muncit mult, mai mult) mi-a făcut bine la cap și la suflet, mi-a pus anumite lucruri în perspectivă, a limpezit priorități și mi-a pus în față o oglindă care nu m-a mai înspăimîntat atît de tare. Liniștea mea o fi fost suferința altora, în oglinzile în care s-au străluminat alții or fi apărut coșmaruri, nu vise cu zîne. Contragreutatea confortului meu o fi fost poate o garsonieră în care au viețuit cu chirie greu plătibilă patru oameni.

N-am putut să mă plîng de și nici să-i arăt cu degetul pe cei care au ieșit afară să ia aer (fără mască sau mănuși, sau ce se mai poartă zilele astea), nici pe bătrînii prea dezorientați ca să mai țină minte la ce ore au voie să iasă, nici pe tinerii strînși în spatele blocului la un pet de bere, nici p-ăia care au vrut la biserică și nici pe cei care n-au vrut.

N-am putut să-i ignor pe cerșetori și am umblat cu cash pe care colcăia desigur coronavirusul, în buzunare, căci poate îi întîlneam și le dădeam. Dar și ei au dispărut.

N-am putut să spun că mă deranjează teribil masca și că mi se pare o botniță sufletească, că-mi dau lacrimile atunci cînd trebuie s-o pun pe față, dar am pus-o ori de cîte ori a trebuit, pentru că știu că n-am voie să îmbolnăvesc pe nimeni.

N-am putut să spun că am citit enorm și că m-am îmbogățit sufletește pentru că, de fapt, nu m-am putut deloc concentra și am umblat deseori de colo-colo ca o carcasă goală pe dinăuntru, ca o roșcovă uscată în care zăngăne semințele chircite.

N-am putut să spun că am avut insomnii, pentru că, de fapt, eu, o lunatică în zilele obișnuite, am dormit buștean, ca morții, în toată perioada asta. Un somn ca o prăvălire a unei vite de muncă după o zi grea. O alunecare bruscă în nimic, din care mă trezesc după opt ore grele ca plumbul.

N-am putut să spun ce și cît am mîncat și nici să fac poze cu mîncarea mea n-am putut, că poate unii au suferit de foame. N-am făcut pîine dintr-un soi de plictiseală profundă, dar și pentru că drojdia pe care am avut-o am făcut-o cadou.

N-am putut să spun cît am băut și nici la ce ore, pentru că, brusc, nu mi s-a mai părut haios, iar mahmurelile oricum ți le contabilizezi întotdeauna singur. Atît de singur.

N-am putut să mă dau optimistă deși jur că am încercat, pentru că boleșnița asta a picat perfect peste eterna mea frică de viitor, aceeași care mă face să nu mă bucur pe deplin de prezent.

N-am putut să spun că nu mi-e frică de boală, pentru că am văzut pe mulți care se tem, iar cu spaimele adînci din om nu te joci și nici nu rîzi de ele.

Nu am putut spune că am devenit mai înțeleaptă sau mai răbdătoare pentru că așa ceva nu s-a întîmplat și pentru că știu că am memoria scurtă și selectiv-hedonistă, și pentru că mă voi întoarce mai abitir la metehnele mele.

Nu o să pot spune, iată, că nu voi uita, pentru că abia aștept să uit.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, Radio Kiss FM și Magic FM.