Efectul Dunning Kruger

Acum niște ani, m-am nimerit la un soi de eveniment privat cu oameni, mîncare, băutură și ceva antren. Cum numitul eveniment cerea ca participanții să-i marcheze cumva importanța prin respectarea unui oarecare cod vestimentar, altul decît blugii și tenișii, m-am trezit stînd ca o momîie la o masă încleștată într-o rochie (!!), cu ochii într-un aranjament culinar în fața căruia, în mod normal, aș fi rîs. Nu mai știu exact ce era treaba aia din farfurie; dincolo de picăturile artistice de sos verde răspîndite pollockian prin farfurie, din mijlocul învălmășelii presupus comestibile ieșeau un soi de antene rigide, răsucite haotic, care arătau cumva primejdios. Dacă te aplecai mai mult spre farfurie îți scoteai ochii în ele, Doamne ferește.

Aranjamentul îți ridica și alte probleme de finețe lumească. Cum dracu’ mănînci așa ceva? Iei delicat cu degetele înojate (date cu ojă, iertați invenția permanentă și netalentată de cuvinte), iei așadar cu degetele tale înojate de doamnă una dintre antene și o ronțăi finuț? O dai la o parte cu primul set de cuțite și furculițe și-ți bați joc de bucătarul – pardon, chef-ul – ăla care s-a străduit să învolbureze artistic chestiunea? Sau o dai la o parte cu încrederea unuia care a mai mîncat, de pildă, homari fără să arate la final ca cineva care a omorît-o pe mă sa și-ți vezi mai departe de farfurie? Nu știam și nici nu voiam să știu în momentul ăla. O să revin la mîncare după primul intermezzo.

Fix în mijlocul tumultului sufletesc iscat de apariția asta culinară, s-a produs și primul moment artistic. A cîntat o doamnă grasă. Vă rog să nu mă judecați pentru cuvîntul „grasă“, dar astea sînt faptele, adevărul gol-goluț, iar precizarea are cumva relevanță. A cîntat o doamnă grasă, și nici n-am avut norocul ca toată paranghelia asta să se termine, după cum zice vorba (it’s not over ’til the fat lady sings, remember?). Doamna a fost prezentată ca un fenomen muzical, fiică prodigioasă a muzelor, iar noi ne-am înșurubat respectuoși fundurile în scaune. Ce a urmat a fost unul dintre cele mai dure teste de reprimat un rîs cu lacrimi la care am fost supusă vreodată. Știți momentele alea în care nu trebuie să rîzi, nu ai cum să rîzi pentru că devii ultimul om, momentele în care ți se umflă literalmente capul din cauza hohotului stăvilit care-ți gîlgîie în gît și în piept? Exact alea. Săraca doamnă nu avea deloc talent. Credeți-mă că pînă și urechile mele needucate, care rezonează plebeian în mare măsură doar la muzica clasică melodioasă, și aia recunoscută din genericele de film, pînă și urechile mele se simțeau inconfortabil și zornăiau pe invers.

Problema e că doamna ar fi fost chiar simpatică și ar mai fi muiat apretul snobos al evenimentului dacă nu ar fi apărut din prima în fața noastră extrem de plină de sine. Dacă nu ar fi acceptat laudele celor care au prezentat-o cu deferența regală a oamenilor care-și cunosc valoarea. Ea nu știa că nu știe și era convinsă că știe bine. Efectul Dunning Kruger, bam! Au urmat, desigur, aplauze furtunoase care i-au confirmat doamnei valoarea pe care nu o avea și care ne-au reconfirmat nouă duplicitatea impusă de împrejurări.

Ziceam că revin la mîncare. Revin la ea tocmai pentru că era un alt produs al fenomenului pe care experții (de data asta experți pe bune) îl numesc Dunning Kruger, iar omul simplu îl califică nesofisticat drept un prost care nu știe că e prost, dar se dă deștept. Pe scurt, dincolo de prezentarea sclipicioasă, era mediocră în cel mai bun caz.

Să știți că m-am simțit prost. Unu, că m-am trezit strîmbînd din nas în fața unor eforturi evidente ale celor care puseseră la cale evenimentul cu pricina (un strop de modestie din partea lor ar fi evitat orice critică, totuși), doi, pentru că m-am recunoscut în diverse instanțe cînd m-am dat expertă și nu eram. Cînd am pretins că știu ce fac, dintr-o convingere absolut netrucată că știu ce fac. Problema e că, atunci cînd iese un dezastru, unii se trezesc la realitate, iar alții dau vina pe oricine altcineva de teamă să nu se caute un pic pe dinăuntru și să vadă acolo un gol mare de tinichea. E groaznic, vă zic. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.